Sa nu uiti ! - scrisoarea unui adolescent de 18 ani

 Enjoy! 

”Scriu aceste randuri pentru ca nu de mult am trait o experienta care consider ca mi-a schimbat viata si orice fel de viziune si perceptie asupra ei.De asemenea vreau ca aceasta lucrare sa imi serveasca drept amintire a tuturor lucrurilor pe care le-am invatat,daca va fi vreodata sa uit.In cazul in care alti ochi inafara de ai mei vor citii aceste randuri,sper ca trairile mele sa serveasca drept ajutor sufletelor care au abandonat orice speranta sau credinta.
Numele meu nu este important pentru ca numele este doar o formalitate , o masca,ceva in care ne refugiem cand stim ca am dat gres.Un nume nu defineste o persoana in niciun fel, ci faptele il fac ceea ce este.
Dupa multe rugaciuni,sperante , vise nebune , dar mai ales credinta , Dumnezeu mi-a aratat adevaratele valori ale vietii si mi-a sters orice fel de urma de indoiala din minte, dar mai ales din suflet.
Spre uimirea mea statutul intr-o comunitate , starea materiala,sau felul in care gandesc altii despre o anume persoana sunt lucruri mai mult decat mici si chiar daca ele aduc o fericire temporara ,odata cu ele vine si un gol care nu poate fi umplut cu usurinta,unii oameni incearca asta o viata intreaga dar nu reusesc, de aici voi deduce primul cuvant semnificativ,respectiv “Intelegerea”.Zicand acest cuvant nu ma refer la o intelegere simpla a lucrurilor,sau naiva,este important ca mereu sa privesti si in interior pentru ca de cele mai multe ori exteriorul este inselator si mai ales sa nu judeci pe altii pentru ceea ce par a fi,lucruri surprinzatoare pot aparea din locuri in care te astepti cel mai putin si de la persoane de la care nu te astepti la nimic.
Mi s-a aratat valoarea unui prieten, si este asa cum nu mi-am imaginat nici macar in cele mai nebunesti vise ale mele.Toti oamenii care s-au dat drept prietenii mei timp de multi ani si orice fel de relatie cu ei a fost spulberata in doar cateva zile de catre doua persoane pe care am avut privilegiul sa le vad pentru prima data in viata mea,dar, le-am simtit ca si cand le-as fi cunoscut de cel putin o viata intreaga.Cum recunosti o astfel de persoana in momentul in care o intalnesti?Nu pot sa raspund la intrebare,singurul lucru pe care pot sa il spun este sa asculti muzica inimii tale.Da, sufletul tau este o entitate care traieste in corpul tau fizic si iti transmite in mod constant semnale legate de toate lucrurile pe care le patesti si de toate persoanele pe care le intalnesti,important este sa vrei sa primesti aceste semnale si sa le constientizezi existenta dar mai ales, sa nu le ignori.
Iubirea este un lucru de neexplicat,si este ceva care ne depaseste pe toti, ceva ce nu putem explica, interpreta sau intelege.Iubirea este Dumnezeu,sentiment pe care toti il intalnim cel putin odata in viata,si ma refer la iubire in general nu la dragostea dintre o femeie si un barbat.Prietenia este iubire si este foarte important sa poti accepta acest lucru.Ea nu se masoara in numere , poti sa ai o suta de prieteni care sa nu valoreze nimic,cel mai potrivit cuvant este intensitatea, faptele persoanei iti arata cine este si ce insemni tu pentru aceasta.
Desi nu am planificat sa vorbesc despre urmatorul cuvant ,il voi include,pentru ca nu este ceva de care ma pot ascunde sau ce as putea sa evit,sa ignor. Dragostea este un lucru mai rar decat iubirea,este spontana si te loveste cand te astepti cel mai putin,pentru persoane gresite sau potrivite.Tot respectul si admiratia mea pentru oamenii care reusesc sa isi gaseasca partea pierduta a sufletului,caci din perspectiva mea sufletul nu este intreg atunci cand este singur.Imi place sa cred , desi de multe ori am impresia ca doar ma amagesc , ca pentru fiecare persoana pe pamant exista cineva si sper din toata inima sa fie asa,singurul lucru care imi mai tine speranta in viata sunt putinele persoane “intregi” pe care le-am intalnit si carora le doresc tot binele din lume.In momentul in care ai intalnit aceasta persoana ,sa apreciezi fiecare clipa si sa nu lasi sa treaca o zi fara sa ii spui ce inseamna pentru tine,sa dai mereu ce ai mai bun,pentru ca de un lucru sunt sigur , niciodata nu vei stii ce ai avut decat in momentul in care ai pierdut,nu toti primesc o a doua sansa si sa traiesti o viata intreaga cu un regret pe suflet nu este ceva ce as dorii nimanui.Invata sa ierti,indiferent de felul in care ti s-a gresit,gandeste-te mereu ca a doua sansa poate nu ti se va ivi.
Suferinta are un rol la fel de mare ca si dragostea in sine.Nu poti sa iubesti fara sa suferi,important este sa inveti sa te ridici si sa privesti mai departe pentru ca dragostea si fericirea inseamna un pas inainte si trei inapoi,mereu exista o lumina la capatul drumului ,oricat de intunecat ar parea.Suferinta inseamna experienta din care trebuie sa deduci invataturi ca sa nu mai repeti aceeasi greseala.Niciodata sa nu te intrebi “De ce eu?”, incearca sa gandesti diferit,opreste-te si adreseaza-ti intrebarea “De ce nu eu?”,auto-compatimirea nu duce decat la mai multa suferinta,daca patesti ceva rau sau viata ta nu merge bine,gandeste-te si la problemele altora si cum ai putea sa-i ajuti,facand bine vei atrage bine pentru ca universul mereu se echilibreaza si Dumnezeu vede totul.
Iertarea,una din cele mai dificile invataturi ale lui Dumnezeu.Niciodata nu este usor sa ierti,sa treci cu vederea sau sa uiti mai ales pus in fata unei situatii grele sau cand cineva ti-a gresit intr-un mod semnificativ.Oricine ar trebuii sa primeasca o a doua sansa si nu ai nicio siguranta ca persoana nu iti va gresii din nou ,decat increderea.De unde sa stii daca poti avea incredere?Din nou este o intrebare la care nu pot raspunde pentru ca raspunsul se afla in sufletul tau,asculta si il vei afla.
Nu cauta vina in altii,indiferent ca ea exista sau nu,priveste in tine,incearca sa aflii cu ce ai gresit tu pentru ca vina in orice fel de relatie este mereu comuna,oricine greseste intr-un anume fel,mai mult sau mai putin si incearca sa vezi cum ai putea remedia situatia,sa treci peste si sa iubesti in continuare.Orgoliul , alaturi de altele,este principala sursa de rautate in lume,nu afirm ca orgoliul este ceva de care ne putem lipsi,pentru ca Pamantul a fost bine gandit si fiecare lucru are locul lui.
Orice fapt sau sentiment dus la extrem ,in mod incostient se poate transforma in ceva rau , chiar si iubirea ,asa ca data viitoare cand cineva iti greseste,lasa orgoliul si mandria la o parte,incearca sa fii un om mai bun,sa treci cu vederea si sa mergi mai departe.Este important pentru fiecare din noi sa incercam sa fim mai buni,indiferent de circumstante si indiferent ca reusim sau nu,in viata nu reusim mereu dar chiar si incercarea joaca un rol important in devenire, maturizare si intelegere.

Toleranta ,dupa parerea mea in lumea in care traim este un lucru pe cale de disparitie.Este un lucru de care si eu ma lipsesc,ca si de multe altele.Intelegerea fata de cel de langa tine,apropiat sau nu,este un dar,si cei care poseda acest dar sunt intr-adevar niste oameni deosebiti pentru ca nu este usor sa ai toleranta fata de oameni diferiti,in orice sens al cuvantului,respectiv: credinte,religie,culoarea pielii,preferinte sexuale dar chiar si lucruri mult mai simple si mai mici de atat.Fiecare om este cum a fost facut si este inutil sa incerci sa schimbi persoana dupa bunul tau plac,daca nu iubesti o persoana pentru cine este inseamna ca nu o iubesti deloc.

Aici voi incheia si vreau sa multumesc persoanelor pe care le-am mentionat mai sus care probabil nu stiu cat de tare m-au afectat si sa le transmit ca vor avea pentru totdeauna respectul meu in cel mai sincer mod si daca vreodata le voi gresii ,nu o voi face in mod intentionat,sunteti niste persoane deosebite si imi doresc sa realizati tot ce v-ati propus.
Deasemenea vreau sa multumesc tuturor persoanelor care m-au ajutat sa inteleg toate lucrurile pe care le-am mentionat si va doresc numai bine.”

Anonim
photo- Adrian Vidal



Created by: Adrián Vid
a

Cămasa de noapte si evantaiul

Mă întreb pe unde eşti în această clipă? Nu că aş vrea neapărat să ştiu, să controlez secundele vieţii tale, pur şi simplu de drag. Mă întreb dacă zâmbeşti sau eşti serios, dacă eşti nervos sau calm, dacă ţi-e dor de mine sau nici măcar nu-ţi aminteşti că exist, undeva în oraşul pe cale să se topească de căldura venită din fundul iadului. Cred că şi dracilor le-ar fi cald.

Să ştii că mi-am cumpărat un evantai. Trebuie să recunosc că e urât. Cu patru lei. E împodobit cu dantelă şi flori. Mergeam pe stradă, îmi făceam vânt cu el şi-mi imaginam că sunt un personaj coborât dintr-un tablou de Velazquez. Aveam şi trenă.

 E cald aici, groaznic de cald. Uneori simt că mă ia cu leşin. Ţie ţi-e cald acolo unde eşti?

Am vrut să-mi cumpăr o cămaşă de noapte. Cu dantele. Ca să se asorteze cu evantaiul, şi cu noi. Dar nu am găsit. Pentru că nu există cămăşi cu danteluţe pentru noi. Doar pentru mine, noi încă nu suntem. Poate nici nu o să fim. Iar eu iubesc pijamalele mele. Să ştii că sunt drăguţe. Mi-am pierdut obiceiul de a dormi în pijamalele exului. Au început să nu-mi mai placă. Cu siguranţă nici tu nu le-ai fi iubit. Erau cu cinci numere mai mari, nu mă mai simţeam sexy în ele. I le-am înapoiat la partaj. L-am rugat pe avocat să consemneze în contract: nu-i sunt datoare cu nici o pijama! I-am dat-o şi pe aia, de o făcusem franjuri cu foarfeca. Nu-mi plăcea că-mi amintea de mine, cea sălbatecă. I-am dat-o şi pe aia bej, care avea tureacul pe la genunchi. Afacere încheiată. Mi-am cumpărat pijămăluțe personale. Niciodată cămăşi de noapte.

Aş vrea să-mi spui că e ok să-mi cumpăr cămăşi de noapte. Sau să-mi cumperi tu una. În culorile evantaiului: mov, verde, roz, galben, albastru. Dantela e neagră. Alege tu culoarea, o să-mi placă orice culoare ar fi. Am o singură dorinţă: să aibă breteluțe, subțirele.Ca să alunece ușor de pe umăr. Şi să fie scurtă. Şi să aibă dantelă... neagră. Atât, altceva nu mai vreau. Trebuie să recunoşti, sunt modestă. Ca o panseluță.

O să înţeleg dacă nu mi-o vei cumpăra. Promit, să nu mă supăr. Voi continua să dorm cuminte, în pijama. Pe partea mea de pat. Pe partea ta, va dormi laptopul. Pentru că s-a făcut mâine şi eu am adormit cu mâna pe mouse. Am visat ce a vrut muşchiul meu. Că mă iubeai în pijama.

                                           Vă iubesc

Furtuna de nisip si neuronul

Iar e furtună. Vânt năprasnic!

De data asta oare ce-mi aduce: nisip din Sahara, zburând peste mări şi tari? Pulbere de stele? Sau doar lacrimi?

Furtunile mele de obicei le aduc pe toate. Uneori deodată, alteori pe rând. Cel mai mult îmi place când vine nisipul. Îmi place senzaţia aia în ochi. Ca după beţie. Clipeşti, te zgârie. Închizi ochii, te zgârie. Deschizi ochii, te zgârie. Plângi degeaba, te zgârie. Te zgârie până plângi şi în creier. Simţi zgârietura pe la colţurile ultimei circumvoluţiuni pe stânga. E mai greu acolo cu scărpinatul.

E exact colţul în care nu ajunge andreaua. Şi te mănâncă al naibii emisferă. Şi colţul. Şi capul. Şi toate. Şi se transformă în durere. Şi tu nu te poţi scărpina. Că ai rămas fără degete. Sau ai Căzut în WC, ca Sfânta Vineri. Sau ca fata din poveste, aia, care a plecat la oraş şi în loc să se facă divă, pur şi simplu, a terminat povestea total abrupt: a căzut în WC. End of story.

Dar aici la mine e în plină desfăşurare, nici un end. Furtuna îşi face de cap cum vrea muşchiul ei.. Presărată de minciuni imaginare sau inimaginabile. Nici nu mai ştiu să fac diferenţa între ele. E tot o apă şi un pământ. Mai contează? Un vânt cu miros dulce acrişor, ca o vomă de copil mic sau un pahar de” noni original”. Pe gulerul bluzei mele de sărbătoare. Mă împroaşcă nisipul cu iz de beduin scăpătat. A naibii pielea pe el, cere un dolar să te pozezi cu el.

Mi-a zis doctorul că-s defectă. Corpul meu nu transformă  enzimo-peptido-nuștiuce în serotonină. Stai mă frate, cum adică? Ăla parcă era hormonul fericirii! Îmi pui nişte sârme pe cap, mă cuplezi la o maşinărie şi-mi spui: sorry, doamnă, serotonină nexam.. Şi-mi mai spui că am şi acid uric, s-o las mai încet cu carnea. Că mi se umflă degetele de la picioare şi o să arăt că baba Dochia în mizerie. Apoi mă slobozi afară din cabinet în plină furtună. Mă laşi cu ochii în soarele Saharei privind la beduin. Fără serotonină. Îmi zici să înghit două tablete de hamei pe zi. Măcar de-mi ziceai să beau două beri pe zi. Iar m-am întristat. Dragii mei nu am serotonină în dotare.

Acum înţeleg de ce-mi aducea furtuna atât de rar pulbere de stele. Venea totdeauna una pe faţă zece pe dos, cu andrele numărul 1. Ca să fie ţesătura deasă şi bătută. Fără găurele să nu pătrundă vântul. Doar lacrimile să se scurgă printre ele. Fără număr, pe unde apucă,: prin piaţa de zarzavaturi şi brânze, la mall, la supermarket. Fără pic de ruşine, fără milă de rimel. Ca să arăt ca o sperietoare de ciori în lanul de floarea soarelui. Mâncând clătite umplute cu ciuperci.

M-am liniştit definitiv. Înseamnă că nu-s eu de vină. Tristeţea mea e o consecinţă directă a unui defect fiziologico-genetic. Defectul e de vină, că-s tristă de la minciuni şi prostie, de la intoleranţă şi răutate, de la oameni fără caracter, fuduli, de la cocalari şi piţipoance, de la incultură şi intoleranţă. Şi altele asemănătoare cu cele sus menţionate.

De acolo furtuna de nisip, de acolo vântul ce bate uneori atât de năprasnic prin neuronul meu. Măcar acum sunt liniştită, nu-i de la mine. Sunt stricată şi gata, am o scuză. Am scăpat.

                                                       Vă iubesc!

ps. nisipul a pătruns și in blogger. Arată cum vrea el, nu cum vreau eu. Sorry!!

La multi ani pentru fiul meu Mihael!

  Exact acum 22 de ani, te năşteai într-un spital ponosit din Turda. Nu - mi amintesc de chinuri, de dureri, de nici o neplăcere legată de sosirea ta in lume. Îmi amintesc doar, că moaşa te-a împachetat într-o cârpă albă şi a vrut să plece cu tine în braţe din sala de naşteri, fără măcar să te văd. Am oprit-o şi am rugat-o să mi te arate. Erai o mogâldeaţă de om, destul de mărişor pentru un nou născut. Mi-a rămas în memorie - şi nu voi uita privirea aceea, până voi închide ochii la plecarea din lumea asta - furia de pe chipul tău drăgălaş. Te uitai cu furie la lumea în care ai sosit, la toţi oamenii din jurul tău (şi nu erau puţini) ca un bătrân ridat, trecut prin toate furcile caudine ale vieţii, sătul de toate minciunile pe care le-a îngurgitat de-a lungul anilor, de urâţenia lumii şi a oamenilor. Nu avea nici o logică privirea ta. Erai abia sosit în lume. Nu aveai de unde să ştii ceva despre ea. Totuşi lăsai impresia că ştii şi eşti deja obosit.

 De-a lungul anilor mi-ai demonstrat că într-adevăr ştiai nativ anumite lucruri, pe care eu le-am învăţat citind tone de cărţi. Îmi dădeau uneori răspunsuri care mă uimeau, venind din gura unui copil de 17-18 ani. Eşti venit cu înţelepciunea unui suflet bătrân, lăsând uneori impresia că ai trăit până acum mii de vieţi, acumulând înţelepciune şi înţelegere.

Ce să-ţi doresc oare de ziua ta? Nu vreau să-ţi spun cuvinte prozaice, banale.

În primul rând vreau să-ţi doresc libertate! Să reuşeşti să înţelegi în profunzime ce înseamnă să fii liber. Să înveţi că e un bun de preţ, pe care nu ţi-l poate lua nimeni, pentru că ea e interiorul tău. Singura persoană care îţi poate îngrădi libertatea eşti tu însuţi, doar tu poţi să ridici ziduri în jurul tău care să te limiteze, să te separe de restul lumii.

Vreau să-ţi doresc curaj! Curaj să înfrunţi greutăţile vieţii, curaj să iubeşti, curaj să fii vulnerabil, curaj să râzi, curaj să cânţi, curaj să dansezi în ploaie, curaj să plângi dacă simţi nevoia, curaj să fii tu însuţi, curaj să fii trist, curaj să fii onest, să ai curaj să ai valori într-o lume cu susul în jos, curaj să crezi că nu eşti defect - doar altfel, curaj să crezi că eşti un om frumos, curaj să crezi că meriţi orice, curaj să-ţi asumi viaţa, curaj să dai şi să primeşti, curaj să fii generos cu tine şi cu alţii.

Vreau să-ţi doresc să ai demnitate! Să rămâi totdeauna asemeni unui brad, ce nu poate fi frânt de vânturi şi furtuni, să fii fidel valorilor tale, să nu le calci în picioare sub nici o formă.

Vreau să-ţi doresc să iubeşti din toată inimă tot ce e frumos în lumea asta, să poţi rămâne uimit în faţa măreţiei lumii.

Vreau să-ţi doresc să ştii, că adevăratele bogăţii ale acestei lumi nu pot fi cumpărate cu bani. Ele sunt mai valoroase decât banii: sănătatea, iubirea, prietenia, fraternitatea, onestitatea, curajul, generozitatea, umorul. Oricâţi bani vei avea, nu vei putea cumpăra niciodată iubirea sau prietenia cuiva. Ele nu se găsesc  de vânzare la tarabe sau magazine, nici măcar la mall-uri.

Şi în final vreau să-ţi doresc La mulţi ani! Te iubesc!

                                        Vă iubesc!

Iubirea egotica si cea conștientă

Să iasă să se mute

Sub pământ să se ducă

Unde cocoşul nu cânta,

Unde securea nu taie

În păduri

Pe sub buturi.

Când am deschis ochii se crăpa de ziuă. Luna plină începea să pălească în înaltul cerului, luându-l cu el pe Zburătorul ce încerca să-mi tulbure somnul. Am primit aseară o provocare. Să îndrăznesc să scriu despre dragoste. Întrebarea ce-mi răsună în urechi era: despre care? Cea reală, pe care o trăim marea majoritate a muritorilor de rând sau despre cea ce ar trebui să fie ea în formă ei de manifestare cea mai pură. Adică iubirea conştientă, lipsită de trăirile egoului, de dorinţa de a pune stăpânire pe sufletul celuilalt, de a face din el o formă de proprietate personală.

Prima formă de dragoste -  in opinia mea - trăită de majoritatea dintre noi (cea pe care OMS-ul a catalogat-o drept o formă de boală) este aceea împovărată de tipare de reacţie, care ne împiedică să ne deschidem către iubire şi viaţa. De cele mai multe ori o aseamăn cu o bătălie, în care cele două părţi implicate, aduc pe câmpul de luptă mecanismele defensive, menite să ne apere de dureri imaginare, suferinţe iluzorii. E formă de iubire presărată de trăiri egotice, nevoie de control. De multe ori găsesc o similitudine între acest tip de dragoste şi o vestă de salvare care are rolul de a ne alunga singurătatea. Este iubirea presărată de frici, demoni, cea care ne determină să ne blindăm cu armuri, să ne ascundem după ziduri, să încercăm să părem altceva decât suntem în realitate. Este forma în care iubirea este egală cu suferinţă. Este o emoţie plină de paradoxuri: nevoia de a fi eu însumi şi dăruirea fără reţinere, dansul chinuitor  pe muchie de cuţit. Este forma în care aşteptam salvarea de la persoana iubită. Ea crează dependenţe ducând la sentimentul că suntem neajutoraţi şi în final torturaţi. Ea reactivează răni vechi din copilărie, acelea de a nu primi cea ce avem nevoie, determinânu-ne sa aruncăm în scenă armele manipulative, ne face să ne exprimăm în moduri neprietenoase. Aceste arme odată scoase la iveală nu fac altceva decât să îl îndepărteze pe partener.

Este formă de dragoste în care ne negăm nevoia de solitudine şi spaţiu, de libertate individuală ducând la o formă de sufocare lentă. Este formă de iubire în care încercam să-l transformăm pe cel de lângă noi într-o marionetă la care să-i tragem sforile după bunul nostru plac, să-l determinăm să danseze în funcţie de nevoile noastre, de dorinţele noastre.

Cealaltă formă de iubire, pe care o numesc iubire conştientă, este accea în care puterea iubirii se naşte din diferenţa dintre cele două sexe.O relaţie născuta dintr-o asemenea forma de iubire, ne ajută la depășirea dificultăților iscate,  este menită să ducă la o creştere a individului, nicidecum la o luptă permanentă. Este o relaţionare în care suntem pe deplin conştienţi că celălalt nu are menire de a ne aduce fericirea pe tavă. Este relaţie în care cei doi pot să se transforme în fluide capabile să aibă o curgere comună în ciuda diferenţelor dintre ei. E dragostea în care suntem pe deplin conştienţi că nu putem să îngrădim libertatea celuilalt, pentru că ea nu are nimic de a face cu spaţiul exterior, ea este o parte intrinsecă a fiecăruia, la care oricum noi  nu avem acces. Iubirea devine o oglindă pe care celălalt ne-o ţine în faţă şi care reflectă părţi esenţiale din sinele nostru, care pot să ne placă sau nu. Este trăirea în care suntem conştienţi că nimic din cea ce ar putea să ne pară ceva rău, nu-şi are sursa în afara noastră. Este zona în care suntem conştienţi de perfecţiunea noastră, că forţa e în interior, trebuie doar să o descoperim, iar partenerul poate să ne ajute în această muncă de descoperire până la un anumit punct de unde munca rămâne să o facem singuri. Este zona în care nu simţim nevoia să-l schimbăm pe cel de lângă noi, în care nu simţim nevoia să-i controlăm fiecare respiraţie, fiecare privire, fiecare gând. Din contră suntem capabili să lăsăm spaţiu,pentru că acesta permite trăirea mai profundă a intimităţii. Este forma în care suntem pe deplin conştienţi că suferinţa nu este ceva rău, că ea e parte din noi, nu avem decât să o trăim, apoi să mergem mai departe. Ştim că conflictele iscate ne ajută să intrăm în contact cu părţi lipsă din noi avem curajul să dansam pe muchie de cuţit, acceptând că de fapt tensiunea pe care uneori o resimţim ca incomodă, poate fi creativă.

Dragostea conştientă este aceea în care avem curajul să ne mişcăm într-o direcţie comună în respect reciproc, de pe poziţii de putere egale, fără să ne culpabilizăm pentru cea ce suntem de fapt. Este trăirea în care cei doi se ajută reciproc în descoperirea adevăratului lor sine, lăsând fricile la o parte, având curaj să devină vulnerabili.

Dragostea conştientă nu ar trebui să doară niciodată, pentru că ea vine din inimă nicidecum din zona ego-ului. Ea este cea care ne facem să creştem dincolo de noi înşine, ducându-ne într-o direcţie de comuniune cu partenerul și cu tot cea ce aparţine de acest Univers, pornind din bogăţia propriei fiinţe, trecând prin descoperirea că avem resurse infinite de dăruit.

Vă iubesc

Alergătoarea si radarul

Bună dimineaţa lume!

 M-am trezit cu mare elan azi dimineaţă. Nu mai alergasem de o săptămână încheiată. Ultima încercare am făcut-o în Bran pe un drum în pădure, încercare sortită pieirii de la primul pas. Când am coborât din maşină, aerul de munte m-a lovit direct în plămân. Am făcut aproape ca bunicul lui Bulă, când Bulă i-a luat tubul de oxigen. În traducere liberă, abia am reuşit să respir. Când am ridicat privirea şi am văzut panta ascendentă din faţa mea am ştiut că e fără rost. Am reuşit să alerg vreo 20 de minute pe pantă în sus cu viteza melcului turbat, apoi m-am dat bătută.

Ei, dar azi dimineaţă eram la mine acasă pe teren cunoscut. În timp ce mă spălam pe dinţi priveam în oglindă la” colacii de salvare” şi am constat că săptămâna de abstinenţa nu le-a priit. Îmi răsunau în urechi” drăgălăşeniile” prietenei mele,  care mi le-a zis când m-a văzut în costum de baie: cu” foalele” alea vrei să alergi tu maratonul? Oare de ce nu-mi răsună cealaltă frază: îmi place burtica ta! De aia! - Răspuns simplu, nici eu nu iubeam” foalele” de care vroiam să scap cu înverşunare. Aşa că mi-am zis cu gura plină de spumă: la treabă fată!

M-am echipat toată în negru ca o alergătoare emo şi am hotărât: azi voi alerga în Hoia. De obicei merg cu Suzuka mea până la muzeul” etnobotanic” (am citit asta azi dimineaţă pe FB,  m-am spart de râs)  încep de acolo cursa. Geanta de alergător în spinare cu sticla de apă, batiste, căştile în urechi: START.

 Iubesc atât de mult singurătatea alergărilor matinale. La primii paşi am resimţit pauza de câteva zile, picioarele funcţionau mai greu. Am trecut cu brio de prima pantă dinaintea terenului de tenis, paşii deveneau mai lejeri, reuşeam să intru în ritmul meu obişnuit.În urechi răsunau tobele şi didjeridoul, ele îmi sunt de mare ajutor să ţin ritmul. Am dat curbă la stânga către fostul” ceapeu”, am constat bucuroasă: azi nu mă aşteaptă haită de câini să-mi sfâşie carnea de pe picioare. Şi atunci mi-a venit ideea genială. Schimb traseul, voi urca pe drumul de deasupra pădurii. Am alergat până la zona defrişată, pe unde trec stâlpii de înaltă tensiune şi am cotit-o în sus. Alergam lejer, ca o doamnă superioară ce mi-s,” înălţată” de ritmurile din căşti, fără să dau atenţie dealului ce se înălţa în faţa mea. Simţeam eu, că ceva nu  funcţionează ca de obicei, paşii devin tot mai greoi, dar îmi ziceam să fiu al naibii dacă reduc viteza. Pe la jumătatea pantei semănam cu fiecare pas, tot mai mult cu bunicul în cauză, dar mă încăpăţânam să continui. Plămânii dădeau să explodeze, fiecare pas devenea un fel de tortură medievală, respiram haotic, gata să-mi dau duhul. Experienţa începea să semene tot mai mult cu o sesiune de respiraţie holotropica, in loc de alergare matinală. Proastă alegere, draga mea! - îmi soptea mini me la ureche.  Tobele dictau ritmul, spaţiu din jurul meu începea să se dilate, starea mea începea să semene tot mai mult cu o stare de conştiinţă modificată. Îngânam în surdină sutra inimii: Gate gate paragate parasamgate bothi svaha, şi trăgeam nădejde ca nu voi muri azi, aici. Nu de alta, dar am uitat să le dau copiilor codul pin de la card şi n-or avea bani să mă îngroape. Marea revelaţie, că nu mi-a sosit inca ceasul, m-a făcut să încetinesc ritmul. Oricum nu mai rămăsese mult până în vârful pantei. 

Cu mare greutate am ajuns pe drumul de sus, am reluat alergarea, dar după 20 de m, am dat din nou de o pantă. Aoleuuuuu! - Aşa e prea de tot. Chiar nu mai rezist, genunchii dădeau semne că vor să cedeze, ochii începeau să-mi iasă din orbite. Cu fiecare pas semănam tot mai mult cu un melc: lipicioasă şi cu ochi beliţi. Un moment tocmai favorabil pentru a-i întâlni pe băieţii ce alergau în sens invers. Noroc că şi ei erau cam în aceeaşi stare” melceasca” ca şi mine.Le-am dat binețe cu zambetul de melc pe buze si  am reuşit să mă târăsc cumva până în vârf. Am răsuflat uşurată la gândul ca era ultima pantă. Chiar a fost! Eram salvată. Din acel punct alergarea a redevenit plăcerea matinală obişnuită.

La întoarcere, însă, mi s-a întâmplat ceva ce nu aş fi putut să-mi imaginez ca se poate întâmpla unui alergător. De fapt, asta mi-am dorit să impărtășesc cu voi. Pun pariu ca nu i s-a întâmplat nici unui alergător” în viaţă”. Alergam pe ultimele sute de metrii, eram în formă maximă, coboram pe o pantă. Am prins o viteză cum rar am reuşit în viaţa mea de” runner”, zburam de încântare. Muzică plăcută în căşti, vântul îmi mângâia pielea, picioarele se mişcau cu uşurinţă, mă simţeam foarte bine, adrenalină în sânge în doză optimă. Eram mulțumită  de performanța dimineții de sâmbătă.Şi ghiciţi ce? M-A PRINS RADARUL!. Maşina de poliţie cu radarul, stătea parşivă în pădure, lângă drum, aşteptând alergătorii ce depăşeau viteză legală. Poliţistul stătea ascuns în ea, ca un popândău, aştepta infractorii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Reușesc să prind si eu ”niscaia” viteză și ma prinde radarul! Ce dracu caută radarul la ora 8 dimineaţa în pădure? Trag nadejde că din cauza copacilor și a vitezei uimitoare, nu a reușit să-mi citească numărul de înmatriculare.

 Am izbucnit în râs şi am hohotit până am ajuns înapoi la Suzuka. Noroc ca nu am întâlnit pe nimeni pe drum. Probabil şi-ar fi imaginat ca am ieşit de la secţia 2, închişi, să-mi fac alergarea de dimineaţă. Iar eu pot să jur cu mâna pe inimă ca sunt perfect normală, nu-mi filează nici o lampă. Atât  doar, că m-a prins radarul de dimineață... în padure.... în timp ce alergam. 

                                                 Vă iubesc!

Inteliența spirituală - ultima parte

Ironia şi umorul – Inteligenţa spirituală oferă capacitatea de a ne distanţa de lume, dar şi de noi înşine şi de ceilalţi. Ironia este o formă de umor care se întemeiază pe această posibilitate.

Celebra replică a lui Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic, este fără îndoială, o frază plină de ironie pe care o poate pronunţa numai cineva care se distanţează de propriile cunoaşteri, care are îndrăzneala de a-şi recunoaşte limitele şi care, făcând acest lucru, îi stimulează pe concetăţenii lui să-şi dea seama de ignoranţa lor.

 Doar o fiinţă capabilă de a se îndepărta, de a se transcende pe sine însăşi şi de a contempla dintr-o perspectivă străină, diferită de cea obişnuită, este capabil să râdă de lume şi de ea însăşi, Practicarea umorului, atât de sănătoasă din punct de vedere emoţional, dar şi social, este un rod direct al inteligenţei spirituale.

Dincolo de banalităţi şi de viziuni simpliste, sensul umorului nu conţine nimic superficial. Este ceva ce numai fiinţele ce cultivă inteligenţa spirituală pot ajunge să o dezvolte în mod corespunzător. Nu depinde de inteligenţa matematică, nici de cea muzicală sau lingvistică. Geneza acestuia se află în inteligenţa spirituală. Umorul simplifică relaţiile interpersonale şi face plăcută viaţa în comun.

 Umorul nu se opune seriozităţii. Mai degrabă este condiţia de existenţa a acesteia. Doar cine este capabil de a transcende, de a privi de la distanţă spectacolul lumii se de a contempla slăbiciunile, excentricităţile şi faptele nebuneşti, poate practică umorul. Doar cine este capabil de a capta vanitatea lumii şi nevoile umane are posibilitatea de a râde de tot ce există. Cine este ataşat de lume, de lucruri, de locul de muncă şi de părerea celorlalţi sau de el însuşi este incapabil de umor, pentru că îi lipseşte seriozitatea vanităţii din lume.

Experienţa vulnerabilităţii se află în strânsă legătură cu seriozitatea. De fapt nu există umor fără seriozitate, pentru că umorul este contrastul necesar seriozităţii pentru a exista. Fără seriozitate nu ar exista umor, la fel cum fără zi nu ar putea exista noapte. El este în acelaşi timp o meditaţie destinsă asupra propriei instabilităţi.

Ironia este atitudinea proprie înţeleptului care, după ce a observat cu atenţia natura şi societatea, ştie că totul este relativ, provizoriu şi efemer, În ironie – spune Kierkegaard – subiectul doreşte întotdeauna să se îndepărteze de obiect şi reuşeşte acest lucru în timp ce devine în fiecare clipă conştient de faptul că obiectul nu are nici o realitate. În ironie totul se transformă în nimic.

În ironie dat fiind faptul că totul devine zadarnic, persoana se eliberează. Cu cât devine mai zadarnic totul, cu atât mai neînsemnată, mai deposedată, mai trecătoare devine persoana. Şi în timp ce totul devine zădărnicie, fiinţa ironică nu devine zadarnică ea însăşi, ci îşi salvează propria zădărnicie.

Ironia – afirmă Kierkegaard - reprezintă sănătate în măsura în care eliberează sufletul de fascinaţia pe care o simte pentru tot ce este relativ şi reprezintă boala în măsura în care nu poate suportă absolutul decât sub forma nimicului; bineînţeles că această boală este o febră tropicală pe care o capătă doar puţini indivizi şi de care un număr şi mai mare se însănătoşeşte.

Inteligența spirituala partea V.

                          Din cartea lui Francesc Torralba, Inteligența spirituală

Voi trece azi în revistă ultimele trei puteri ale inteligenţei spirituale. În această postare voi scrie doar despre două, urmând să fac o postare separat despre umor şi ironie.

Elaborarea idealurilor de viaţa – idealurile nu sunt ideile. Ele reprezintă expresia concretă a ceea ce omul doreşte să devină, a ceea ce îşi propune să obţină prin efort, perseverenţă şi sacrificiu. Inteligenţa spirituală oferă puterea de a făuri idealuri.. Omului nu îi este de ajuns să doarmă, să bea şi să mănânce; năzuieşte să realizeze idealuri, să facă din viaţa lui ceva frumos şi demn.

Idealurile sunt mici verigi de legătură în procesul de construire a sensului. Elaborarea lor necesită autocunoaştere adecvată, dar şi voinţa de sens. Fiecare etapă a vieţii îşi are propria mulţime de idealuri. Acestea generează mişcare, cere efort, necesită o muncă al cărei scop este transformarea lui în realitate. Odată ce un ideal a fost realizat, fiinţa umană proiectează noi idealuri de viaţă, făcând acest lucru la infinit. Fiinţa umană are nevoie să găsească un motiv pentru care să trăiască, să lupte, să-şi dăruiască puterile şi energia.

Cea mai cumplită dramă pe care o fiinţă umană o poate suferi este lipsa oricărui fel de idealuri, lipsa dorinţei de ceva; să nu năzuieşti la nimic, să te limitezi la a supravieţui şi a petrece timp degeaba, toate acestea transformă viaţa într-o reprezentare rudimentară, ce pierde orice dimensiune epică şi prin urmare orice sens.

Joan Maragall exprimă în mod lucid această capacitate de depăşire: A trăi acest impuls de a exista, căci în ceea ce există îşi găseşte rezolvarea efortul de a fi şi mai mult. Acolo unde încetează acel impuls sau se termină acest efort, acolo încetează fiinţa umană, deşi continuă aparenţa din automatism. Fiindcă efortul de viaţă îşi crează propriul ritm, iar acesta, când nu mai întâlneşte obstacolul care l-a ajustat, sau când încetează impulsul şi efortul care l-au creat pentru a-l învinge, persistă în mod automat şi deja fără suflet, oferindu-ne aparenţa vieţii şi făcându-ne să luăm drept vii lucrurile care în realitate au murit de mult.

Capacitatea de a o lua de la capăt – inteligenţa spirituală este rădăcina vieţii spirituale, dar spiritualitatea nu este religiozitatea. Viaţă spirituală reprezintă căutare, nelinişte, dorinţa de sens, drum spre necunoscut, autotranscendenta. În măsura în care fiinţa umană îşi pune întrebări referitoare la eternitate, la infinit, pregăteşte religiozitatea, dar e posibil ca religiozitatea să nu se manifeste în viaţa unei persoane.

Religiozitatea exprimă capacitatea de a o lua de la capăt care o are fiinţa umană, de a se uni cu o Fiinţă pe care o recunoaşte ca fiind diferită de ea şi cu care stabileşte o formă de comunicare. A o lua de la capăt reprezintă legătura, comunicare, recunoaştere a alterităţii. Religiozitatea nu este confesionalitatea, deoarece aceasta din urmă constă în identificarea liberă cu o credinţă religioasă şi include sentimentul de apartenenţa la o comunitate de credincioşi. Religiozitatea este cultivarea legăturii, dar nu include această identificare.

Spiritualitatea nu cere, în mod necesar legarea din nou cu o Fiinţă superioară, dar nici nu o exclude. Când fiinţa umană îşi pune întrebări despre sensul existenţei sale, se distanţează de lume şi de ea însăşi, se poate simţi susţinută de o Fiinţă care o transcende. Când trăieşti experienţa de a fi susţinută, raportată la ceva superior ei, traieste experienţa religioasă.

A fi spiritual înseamnă a pune în discuţie, cu entuziasm, sensul vieţii şi a fi deschis la răspunsuri care ne pot înfiora. Orice om care gândeşte că viaţa este un lucru serios este un om în mod intim religios - spune Jose Ortega y Gasset.

Cuvintele din vis

Am visat azi noapte, cuvinte. Nu ştiu cum poţi visa cuvinte, ştiu doar că le-am visat. Erau prezente şi se cereau să iasă. Zburau parcă în eter, pluteau asemeni unor nori, nu aveau noimă, nu le înţelegeam, dar ştiam că-s cuvinte. Voiau ceva de la mine, mă împingeau undeva, mă înconjurau, dansau un dans lin, suav, se încolăceau unele cu altele, dispăreau, reveneau. Mă încolăceau şi pe mine în dansul lor, zburam cu ele, eram uşoară, pluteam împreună în imensitate. Era asemeni unui balet cosmic, pe o scenă infinită. Nu exista acolo nimic palpabil, nimic material, totul era doar trăire şi simţire. Nu le vedeam, nu mă vedeam nici pe mine, dar ştiam că suntem acolo împreună, înlănţuiţi într-o cascadă de emoţii copleşitoare, ne învârtim, urcăm, coborâm. Ele se destrămau în litere, apoi am început să mă destram şi eu. Mă desfăceam întâi în silabe, apoi silabele se desfăceau în litere. Literele se desfăceau în molecule de emoţie şi emoţia devenea lacrimi. Picături de apă sărată, cristalină, curată, pură. Pluteau şi ele acolo în vid, alături de noi. Acum eram trei, în acel dans ireal. Mă uitam la noi de undeva de la distanţă, eram uimită de spectacolul imposibil cu protagonişti imaginari: eu, cuvintele şi lacrimile. Voiam sa le înţeleg! Cuvintele şi lacrimile. Poate si pe mine! Mă gâtuia o emoţie puternică, nodul în gât revenise, mă apăsa, mă sufoca. Priveam din nou la protagonişti. Acum îi desluşeam. Pluteau cu capul în jos: cuvintele erau răsturnate, eu cu capul aiurea, mă terminam cu o coadă de peşte şi lacrimile se desprindeau din luciul ochilor, invers. În loc să cadă se ridicau, deveneau tot mai mari, se atingeau dând naştere unei vastităţi, unui luciu de apă imens, albastru profund, dureros. Mă amestecam în el şi nu mai puteam să respir. Apa se transforma în dor, cuvintele în raze de lumină. Se scurgea viaţa din mine, gura îmi era uscată, sângele devenea gros, abia mai înainta prin vene. Îmi priveam mâinile, vedeam fiecare firişor de venă, vedeam sângele cum îşi încetineşte curgerea prin ele. Nu, nu vreau să mor – am urlat şi am tras apa în plămâni. Dar nu era apă sărată – era doar dor şi eu puteam să-l respir. Respirăm haotic, cu setea celui care a scăpat de la înec. Dorul ajungea în sânge, de acolo la celule, cuvintele mă umpleau cu lumină, mă linişteau, mă mângâiau. Am plecat capul pe umărul cuvintelor, respiraţia se liniştea, iar eu împreună cu ele. Atunci a venit şi cântecul – mie dor de tine, mie dor de noi – şi am înţeles.

Am deschis ochii – am privit la ceas. Era doar patru şi zece. M-am întors pe perna ta. Cum adică a ta?Ee a mea! Ţi-o dădusem doar cu titlu de împrumut odată, demult. Ca să dormi acolo o noapte, una singură. Acum din pernă se scurgeau cuvinte – în şoaptă la început, ca să devină apoi un urlet: nemulţumitului i se ia darul! Mă luptam cu ele, mă trânteau de pereţi, tăiau în carne vie. Nu sunt nemulţumită, îmi era doar dor. E DORUL UN PACAT? M-am întors pe perna mea. Dar era udă de picăturile oceanului. M-am ridicat ca o stafie în lumina zorilor şi am redevenit eu, aveam picioare de om, cuvintele plecaseră, a rămas doar perna udă. Şi pe perna ta, telefonul care pâlpâia sărutări de noapte bună.

Când o să vină seara,

O să las uşa deschisă

Şi-o să-l aştept

Pe cel ce-a promis c-o să vină

La-ntâlnire, în visele mele.

Otomo No Yakamochi- sec VIII

Inteligența spirituala - partea IV

Chemarea lăuntrică - Fiinţa umană este capabilă să asculte o chemare lăuntrică, să audă o voce interioară. Nimeni nu se naşte ştiind dinainte ce îi va înzestra viaţa cu sens, ce o va face valoroasă. Nimeni nu posedă, când vine pe lume o cunoaştere clară a misiunii pe care trebuie să o dezvolte de-a lungul existenţei sale. Pe măsură ce îşi dezvoltă viaţa, îşi dă seama că este chemat să facă ceva cu ea şi că el singur trebuie să descopere acel ceva, deoarece nimeni nu-l poate înlocui în această sarcină.

Doar atunci când ascultăm această voce şi încetăm a emite răspunsuri evazive, ne confruntăm cu adevăratul sens al existenţei noastre. Este un exerciţiu de ascultare.

Vocatio- în sens etimologic este chemarea care nu trebuie înţeleasă în sens strict religios. Când suntem capabili de a o auzi şi de trăi în conformitate cu ea, trăim o existenţa fericită. Trăim în conformitate cu fiinţa noastră cea mai intimă, iar această echivalenţă perfectă între viaţă exterioară şi interioară reprezintă fericirea. Nefericirea constă tocmai în necunoaşterea propriei vocaţii şi în a trăi în aşa fel încât să fii într-un permanent conflict cu ceea ce experimentezi în mod normal în fiinţa ta.

Identificare vocaţiei necesită un act de ascultare, dar mai ales o muncă continuă a inteligenţei intrapersonale şi spirituale. Doar cel care este obişnuit să se asculte pe sine însuşi şi să-şi asculte trupul şi lumea interioară, doar acela simte chemarea.

În natura unei fiinţe umane este prevăzută chemarea sa, vocaţia şi profesia sa; cu alte cuvinte, activitatea, munca spre care este orientată în străfundul sufletului. Când trăim identificându-ne cu misiunea noastră, experimentăm entuziasmul de a trăi. Nu trăim necăjiţi, aşteptând scurtul moment de odihnă pentru a ne eliberea de anevoioasă viaţa cotidiană. Ne îndeplinim sarcinile din obligaţie, conform legii imperative sau pentru a ne rezolva necesităţile primare. Le realizăm, deoarece la mijloc se află vocaţia noastră, misiunea noastră în lume; deoarece simţim că trebuie să le realizăm, fiindcă, îndeplinindu-le, ne simţim pe deplin satisfăcuţi.

Artistul care pictează din vocaţie nu o face din cauza constrângerilor externe şi interne; nici pentru a se avea bine cu cineva sau pentru a-şi crea un nume în istorie. Pictează pentru că mama natură lui i-o cere, pentru că nu poate să facă altceva în afară de a picta, pentru că în timp ce pictează, viaţa lui devine unică, pentru că în timp ce este concentrat asupra lucrării sale, se entuziasmează pe deplin de ceea ce face, simte că viaţa lui are sens. Acelaşi lucru se întâmplă şi învăţătorului care predă impulsionat de vocea interioară, filozofului care gândeşte sau scriitorului care scrie.

Cuvântul entuziasm provine din greacă şi înseamnă a avea un zeu înăuntrul tău. Doar persoanele entuziaste pot rezolva problemele care apar. Entuziasmul este o calitate care construieşte sau care se dezvoltă. Persoana entuziastă crede în capacitatea ei de a transforma lucrurile, crede în ea însăşi, în ceilalţi, în puterea pe care o are de a transforma lumea în propria ei realitate. Este îmboldită să acţioneze în lume, să o transforme, împinsă de forţă şi de certitudinea acţiunilor sale.

Există un singur mod de a fi o persoană entuziastă: acţionând în mod entuziasmat. Persoană care trăieşte în conformitate cu chemarea interioară îşi trăieşte viaţa intens, numără fiecare secundă a existenţei sale, pentru ca fiecare clipă este o ocazie de a-şi îndeplini vocaţia

Dacă ar trebui să aşteptăm şi să dispunem mai întâi de condiţiile ideale pentru ca apoi să ne entuziasmăm, niciodată nu ne vom entuziasma de nimic, deoarece mereu vor fi motive pentru a nu ne entuziasma. Nu lucrurile care merg bine sunt cele care aduc entuziasmul ci entuziasmul este cel care ne face să realizăm bine lucrurile.

Există persoane care aşteaptă să se îmbunătăţească condiţiile, să vină succesul, să se îmbunătăţească locul de muncă, relaţia de cuplu sau de familie şi apoi se entuziasmează. În acest mod nu se vor entuziasma niciodată. Dacă noi credem că este imposibil să ne entuziasmăm de condiţiile actuale în care ni se cuvine să trăim, cel mai probabil este faptul că nu vom ieşi niciodată din această situaţie.

Vocaţia este rădăcina entuziasmului., cea ce face din viaţă o aventură care merită să fie trăită, o călătorie captivantă despre care nu ştim cum, nici când se va termina. Cine îşi trăieşte viaţa cu sens, cine, după ce exercită discernământul datorită inteligenţei, face din viaţa sa un proiect personal şi singular, îşi trăieşte cu entuziasm existenţa. Asta nu însemnă că nu trăieşte decepţii şi obstacole de tot felul, dar în timp ce înţelege că ceea ce face are sens, nu-i lipseşte entuziasmul.

Inteligența spirituala - partea III.

 Continuăm cu puterile inteligentei spirituale:

Căutarea unei înţelepciuni – fiinţei umane nu îi sunt suficiente cunoştinţele ştiinţifice, matematice şi logice pentru a trăi o viaţă cu sens pentru că în ele nu găseşte raţiunea care înzestrează cu semnificaţie existenta sa personală. Inteligența spirituală permite elaborarea unei sinteze globale a lumii şi găsirea locului pe care îl ocupă eul în ea, capacitatea de a-i întelege pe ceilalţi şi de a capta sentimentele şi gândurile celorlalţi.

Ştiinţele clarifică fiziologia lumii, dar nu răspund la întrebarea referitoare la cum să trăim şi cu atât mai puţin la întrebarea despre sensul existenţei. Doar inteligenta spirituală oferă capacitatea de a crea o viziune globală asupra lumii, o viziune cosmică. Pentru elaborarea ei trebuie să includem contribuţiile ştiinţei şi ale propriei noastre experienţe, dar e nevoie să realizăm o sinteză care să transceada posibilităţile inteligenţei logico - matematice. Nu este suficient să cunoaştem concretul, nici să ne satisfacem setea de cunoaştere, deoarece meticuloasa înţelegere a uneia din piesele puzzle-ului nu explică rolul nostru în acest mare puzzle şi de ce am fost vârâţi în ea. E nevoie de o viziune cosmică ca să ajungi la o formă de înţelegere, înţelepciune.

Înţelepciunea nu este o ştiinţă oarecare. Se referă la ceea ce este esenţial, la cauzele şi scopurile fundamentale ale existenţei. Ea necesită o capacitate de distanţare la fel ca şi libertatea. Ea nu constă numai în a cunoaşte ci în capacitatea de a folosi ştiinţa. Înţeleptul ştie să savureze lucrurile, de la cele vitale până la cele mai insignifiante. Înţelepciunea transcede cunoaşterea intelectuală şi tehnologică, precum şi erudiţia, pentru că provine din viaţă, din învăţătura pe care o dobândim prin simplul fapt că trăim. Ea ne permite înţelegerea fundamentelor fiinţei umane cu capacitata ei de a iubi, cu puterea ei de a suferi, cu dorinţa ei de mântuire.

Sentimentul de apartenenţa la Întreg – Dezvoltarea inteligenţei spirituale oferă capacitatea de a fi conştienţi de relaţia intimă a întregului cu întregul, de profundă interconexiune dintre fiinţele cosmosului, capacitatea de a se înţelege pe sine ca pe o entitate care face parte din marele Întreg.

Acest sentiment de apartenenţă permite transcenderea gândului tribal, închiderea în propriul mediu local sau cultural. Distanţarea este condiţia care face posibilă această simţire, dezvoltarea a ceea ce se numeşte conştiinţă cosmică sau de legătură. Constă în a simţi că faci parte din aceeaşi unitate ca toţi ceilalţi, cu toate fiinţele umane sau neumane. Acest simţământ te eliberează din închisoare ego-ului, înlătura frontierele între cea ce sunt şi cea ce mă desparte de lume.

Inteligenţa spirituală ne face apţi pentru a putea transcede orice formă de provincialism, de discriminare, de elitism sau de sectarism. Ne permite să intuim dincolo de diferenţe, de deosebirile de gen, de volum, de cantitate, de proporţie, de inteligenţă, de rezistenţă. Ne oferă capacitatea de a trece peste bariera care mă desparte pe mine de tine, pe noi de ei şi de cea ce ne înconjoară; face să apară o concepţie a vieţii care departe de a închide fiinţa umană în ea însăşi, o face receptivă, o descentrează spre ceilalţi. Dintr-o perspectivă exterioară, toţi suntem diferiţi şi fiecare este o singularitate autonomă în lume, dar dincolo de aceste diferenţe, există un punct de întâlnire comun care este fragilitatea.

Cu toţii suntem la fel de expuşi suferinţei, eşecului, dezamăgirii şi morţii. Suntem fraţi în ceea ce priveşte existenţa, deoarece cu toţii suntem la fel de vulnerabili şi acest lucru ne uneşte şi ne apropie foarte mult.

Învingerea dualităţii – este ştergerea liniei de frontieră care, în ochii raţiunii, desparte definitiv o fiinţă de altă fiinţă. Intuirea non-dualitatii reprezintă un nivel de experienţă superior sentimentului de apartenenţa la Întreg. Acest sentiment de unitate, de desfiinţare a liniei despărţitoare este baza a ceea ce se numeşte experientă mistica . Mistica nu este patrimoniul unei religii. Experienţa de coeziune profundă cu Fiinţa nu are loc numai în minţile religioase, ci se experimentează şi pe plan laic. Experienţa mistică este descrisă de multe ori în legătură cu contopirea spirituală cu Persoana iubită. În această contopire nu mai exist eu despărţit de tine, nici tu pus faţă în faţă cu mine. Există doar o trăire deplină, o intimă contopire, la fel ca picătura care se dizolvă în ocean.

Puterea simbolicului – fiinţa umană este capabilă de a transcede lumea naturală şi de a se transcede pe ea însăşi. Transformă obiectele naturale şi pe cele pe care ea însăşi le crează în realităţi simbolice, în instrumente care comunică ceva ce este dincolo de ele. Când pătrundem sensul unui simbol, se trezeşte în noi experienţă care transcede trăirile primare. Simbolul ne face să gândim, face ca persoană să zboare dincolo de mediul ei înconjurător, de enclava ei istorică şi culturală. Viaţa spirituală se hrăneşte cu simboluri şi se exprimă cu ajutorul acestora.

Fiinţa umană nu doar produce şi consumă simbolurile; are nevoie de ele ca să trăiască, ca să se stabilească în lume, ca să dea semnificaţie şi sens existenţei sale, ca să comunice cu cele mai profunde sentimente şi gânduri