Alergătoarea si radarul

Bună dimineaţa lume!

 M-am trezit cu mare elan azi dimineaţă. Nu mai alergasem de o săptămână încheiată. Ultima încercare am făcut-o în Bran pe un drum în pădure, încercare sortită pieirii de la primul pas. Când am coborât din maşină, aerul de munte m-a lovit direct în plămân. Am făcut aproape ca bunicul lui Bulă, când Bulă i-a luat tubul de oxigen. În traducere liberă, abia am reuşit să respir. Când am ridicat privirea şi am văzut panta ascendentă din faţa mea am ştiut că e fără rost. Am reuşit să alerg vreo 20 de minute pe pantă în sus cu viteza melcului turbat, apoi m-am dat bătută.

Ei, dar azi dimineaţă eram la mine acasă pe teren cunoscut. În timp ce mă spălam pe dinţi priveam în oglindă la” colacii de salvare” şi am constat că săptămâna de abstinenţa nu le-a priit. Îmi răsunau în urechi” drăgălăşeniile” prietenei mele,  care mi le-a zis când m-a văzut în costum de baie: cu” foalele” alea vrei să alergi tu maratonul? Oare de ce nu-mi răsună cealaltă frază: îmi place burtica ta! De aia! - Răspuns simplu, nici eu nu iubeam” foalele” de care vroiam să scap cu înverşunare. Aşa că mi-am zis cu gura plină de spumă: la treabă fată!

M-am echipat toată în negru ca o alergătoare emo şi am hotărât: azi voi alerga în Hoia. De obicei merg cu Suzuka mea până la muzeul” etnobotanic” (am citit asta azi dimineaţă pe FB,  m-am spart de râs)  încep de acolo cursa. Geanta de alergător în spinare cu sticla de apă, batiste, căştile în urechi: START.

 Iubesc atât de mult singurătatea alergărilor matinale. La primii paşi am resimţit pauza de câteva zile, picioarele funcţionau mai greu. Am trecut cu brio de prima pantă dinaintea terenului de tenis, paşii deveneau mai lejeri, reuşeam să intru în ritmul meu obişnuit.În urechi răsunau tobele şi didjeridoul, ele îmi sunt de mare ajutor să ţin ritmul. Am dat curbă la stânga către fostul” ceapeu”, am constat bucuroasă: azi nu mă aşteaptă haită de câini să-mi sfâşie carnea de pe picioare. Şi atunci mi-a venit ideea genială. Schimb traseul, voi urca pe drumul de deasupra pădurii. Am alergat până la zona defrişată, pe unde trec stâlpii de înaltă tensiune şi am cotit-o în sus. Alergam lejer, ca o doamnă superioară ce mi-s,” înălţată” de ritmurile din căşti, fără să dau atenţie dealului ce se înălţa în faţa mea. Simţeam eu, că ceva nu  funcţionează ca de obicei, paşii devin tot mai greoi, dar îmi ziceam să fiu al naibii dacă reduc viteza. Pe la jumătatea pantei semănam cu fiecare pas, tot mai mult cu bunicul în cauză, dar mă încăpăţânam să continui. Plămânii dădeau să explodeze, fiecare pas devenea un fel de tortură medievală, respiram haotic, gata să-mi dau duhul. Experienţa începea să semene tot mai mult cu o sesiune de respiraţie holotropica, in loc de alergare matinală. Proastă alegere, draga mea! - îmi soptea mini me la ureche.  Tobele dictau ritmul, spaţiu din jurul meu începea să se dilate, starea mea începea să semene tot mai mult cu o stare de conştiinţă modificată. Îngânam în surdină sutra inimii: Gate gate paragate parasamgate bothi svaha, şi trăgeam nădejde ca nu voi muri azi, aici. Nu de alta, dar am uitat să le dau copiilor codul pin de la card şi n-or avea bani să mă îngroape. Marea revelaţie, că nu mi-a sosit inca ceasul, m-a făcut să încetinesc ritmul. Oricum nu mai rămăsese mult până în vârful pantei. 

Cu mare greutate am ajuns pe drumul de sus, am reluat alergarea, dar după 20 de m, am dat din nou de o pantă. Aoleuuuuu! - Aşa e prea de tot. Chiar nu mai rezist, genunchii dădeau semne că vor să cedeze, ochii începeau să-mi iasă din orbite. Cu fiecare pas semănam tot mai mult cu un melc: lipicioasă şi cu ochi beliţi. Un moment tocmai favorabil pentru a-i întâlni pe băieţii ce alergau în sens invers. Noroc că şi ei erau cam în aceeaşi stare” melceasca” ca şi mine.Le-am dat binețe cu zambetul de melc pe buze si  am reuşit să mă târăsc cumva până în vârf. Am răsuflat uşurată la gândul ca era ultima pantă. Chiar a fost! Eram salvată. Din acel punct alergarea a redevenit plăcerea matinală obişnuită.

La întoarcere, însă, mi s-a întâmplat ceva ce nu aş fi putut să-mi imaginez ca se poate întâmpla unui alergător. De fapt, asta mi-am dorit să impărtășesc cu voi. Pun pariu ca nu i s-a întâmplat nici unui alergător” în viaţă”. Alergam pe ultimele sute de metrii, eram în formă maximă, coboram pe o pantă. Am prins o viteză cum rar am reuşit în viaţa mea de” runner”, zburam de încântare. Muzică plăcută în căşti, vântul îmi mângâia pielea, picioarele se mişcau cu uşurinţă, mă simţeam foarte bine, adrenalină în sânge în doză optimă. Eram mulțumită  de performanța dimineții de sâmbătă.Şi ghiciţi ce? M-A PRINS RADARUL!. Maşina de poliţie cu radarul, stătea parşivă în pădure, lângă drum, aşteptând alergătorii ce depăşeau viteză legală. Poliţistul stătea ascuns în ea, ca un popândău, aştepta infractorii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Reușesc să prind si eu ”niscaia” viteză și ma prinde radarul! Ce dracu caută radarul la ora 8 dimineaţa în pădure? Trag nadejde că din cauza copacilor și a vitezei uimitoare, nu a reușit să-mi citească numărul de înmatriculare.

 Am izbucnit în râs şi am hohotit până am ajuns înapoi la Suzuka. Noroc ca nu am întâlnit pe nimeni pe drum. Probabil şi-ar fi imaginat ca am ieşit de la secţia 2, închişi, să-mi fac alergarea de dimineaţă. Iar eu pot să jur cu mâna pe inimă ca sunt perfect normală, nu-mi filează nici o lampă. Atât  doar, că m-a prins radarul de dimineață... în padure.... în timp ce alergam. 

                                                 Vă iubesc!