Cuvintele din vis

Am visat azi noapte, cuvinte. Nu ştiu cum poţi visa cuvinte, ştiu doar că le-am visat. Erau prezente şi se cereau să iasă. Zburau parcă în eter, pluteau asemeni unor nori, nu aveau noimă, nu le înţelegeam, dar ştiam că-s cuvinte. Voiau ceva de la mine, mă împingeau undeva, mă înconjurau, dansau un dans lin, suav, se încolăceau unele cu altele, dispăreau, reveneau. Mă încolăceau şi pe mine în dansul lor, zburam cu ele, eram uşoară, pluteam împreună în imensitate. Era asemeni unui balet cosmic, pe o scenă infinită. Nu exista acolo nimic palpabil, nimic material, totul era doar trăire şi simţire. Nu le vedeam, nu mă vedeam nici pe mine, dar ştiam că suntem acolo împreună, înlănţuiţi într-o cascadă de emoţii copleşitoare, ne învârtim, urcăm, coborâm. Ele se destrămau în litere, apoi am început să mă destram şi eu. Mă desfăceam întâi în silabe, apoi silabele se desfăceau în litere. Literele se desfăceau în molecule de emoţie şi emoţia devenea lacrimi. Picături de apă sărată, cristalină, curată, pură. Pluteau şi ele acolo în vid, alături de noi. Acum eram trei, în acel dans ireal. Mă uitam la noi de undeva de la distanţă, eram uimită de spectacolul imposibil cu protagonişti imaginari: eu, cuvintele şi lacrimile. Voiam sa le înţeleg! Cuvintele şi lacrimile. Poate si pe mine! Mă gâtuia o emoţie puternică, nodul în gât revenise, mă apăsa, mă sufoca. Priveam din nou la protagonişti. Acum îi desluşeam. Pluteau cu capul în jos: cuvintele erau răsturnate, eu cu capul aiurea, mă terminam cu o coadă de peşte şi lacrimile se desprindeau din luciul ochilor, invers. În loc să cadă se ridicau, deveneau tot mai mari, se atingeau dând naştere unei vastităţi, unui luciu de apă imens, albastru profund, dureros. Mă amestecam în el şi nu mai puteam să respir. Apa se transforma în dor, cuvintele în raze de lumină. Se scurgea viaţa din mine, gura îmi era uscată, sângele devenea gros, abia mai înainta prin vene. Îmi priveam mâinile, vedeam fiecare firişor de venă, vedeam sângele cum îşi încetineşte curgerea prin ele. Nu, nu vreau să mor – am urlat şi am tras apa în plămâni. Dar nu era apă sărată – era doar dor şi eu puteam să-l respir. Respirăm haotic, cu setea celui care a scăpat de la înec. Dorul ajungea în sânge, de acolo la celule, cuvintele mă umpleau cu lumină, mă linişteau, mă mângâiau. Am plecat capul pe umărul cuvintelor, respiraţia se liniştea, iar eu împreună cu ele. Atunci a venit şi cântecul – mie dor de tine, mie dor de noi – şi am înţeles.

Am deschis ochii – am privit la ceas. Era doar patru şi zece. M-am întors pe perna ta. Cum adică a ta?Ee a mea! Ţi-o dădusem doar cu titlu de împrumut odată, demult. Ca să dormi acolo o noapte, una singură. Acum din pernă se scurgeau cuvinte – în şoaptă la început, ca să devină apoi un urlet: nemulţumitului i se ia darul! Mă luptam cu ele, mă trânteau de pereţi, tăiau în carne vie. Nu sunt nemulţumită, îmi era doar dor. E DORUL UN PACAT? M-am întors pe perna mea. Dar era udă de picăturile oceanului. M-am ridicat ca o stafie în lumina zorilor şi am redevenit eu, aveam picioare de om, cuvintele plecaseră, a rămas doar perna udă. Şi pe perna ta, telefonul care pâlpâia sărutări de noapte bună.

Când o să vină seara,

O să las uşa deschisă

Şi-o să-l aştept

Pe cel ce-a promis c-o să vină

La-ntâlnire, în visele mele.

Otomo No Yakamochi- sec VIII