Inteliența spirituală - ultima parte

Ironia şi umorul – Inteligenţa spirituală oferă capacitatea de a ne distanţa de lume, dar şi de noi înşine şi de ceilalţi. Ironia este o formă de umor care se întemeiază pe această posibilitate.

Celebra replică a lui Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic, este fără îndoială, o frază plină de ironie pe care o poate pronunţa numai cineva care se distanţează de propriile cunoaşteri, care are îndrăzneala de a-şi recunoaşte limitele şi care, făcând acest lucru, îi stimulează pe concetăţenii lui să-şi dea seama de ignoranţa lor.

 Doar o fiinţă capabilă de a se îndepărta, de a se transcende pe sine însăşi şi de a contempla dintr-o perspectivă străină, diferită de cea obişnuită, este capabil să râdă de lume şi de ea însăşi, Practicarea umorului, atât de sănătoasă din punct de vedere emoţional, dar şi social, este un rod direct al inteligenţei spirituale.

Dincolo de banalităţi şi de viziuni simpliste, sensul umorului nu conţine nimic superficial. Este ceva ce numai fiinţele ce cultivă inteligenţa spirituală pot ajunge să o dezvolte în mod corespunzător. Nu depinde de inteligenţa matematică, nici de cea muzicală sau lingvistică. Geneza acestuia se află în inteligenţa spirituală. Umorul simplifică relaţiile interpersonale şi face plăcută viaţa în comun.

 Umorul nu se opune seriozităţii. Mai degrabă este condiţia de existenţa a acesteia. Doar cine este capabil de a transcende, de a privi de la distanţă spectacolul lumii se de a contempla slăbiciunile, excentricităţile şi faptele nebuneşti, poate practică umorul. Doar cine este capabil de a capta vanitatea lumii şi nevoile umane are posibilitatea de a râde de tot ce există. Cine este ataşat de lume, de lucruri, de locul de muncă şi de părerea celorlalţi sau de el însuşi este incapabil de umor, pentru că îi lipseşte seriozitatea vanităţii din lume.

Experienţa vulnerabilităţii se află în strânsă legătură cu seriozitatea. De fapt nu există umor fără seriozitate, pentru că umorul este contrastul necesar seriozităţii pentru a exista. Fără seriozitate nu ar exista umor, la fel cum fără zi nu ar putea exista noapte. El este în acelaşi timp o meditaţie destinsă asupra propriei instabilităţi.

Ironia este atitudinea proprie înţeleptului care, după ce a observat cu atenţia natura şi societatea, ştie că totul este relativ, provizoriu şi efemer, În ironie – spune Kierkegaard – subiectul doreşte întotdeauna să se îndepărteze de obiect şi reuşeşte acest lucru în timp ce devine în fiecare clipă conştient de faptul că obiectul nu are nici o realitate. În ironie totul se transformă în nimic.

În ironie dat fiind faptul că totul devine zadarnic, persoana se eliberează. Cu cât devine mai zadarnic totul, cu atât mai neînsemnată, mai deposedată, mai trecătoare devine persoana. Şi în timp ce totul devine zădărnicie, fiinţa ironică nu devine zadarnică ea însăşi, ci îşi salvează propria zădărnicie.

Ironia – afirmă Kierkegaard - reprezintă sănătate în măsura în care eliberează sufletul de fascinaţia pe care o simte pentru tot ce este relativ şi reprezintă boala în măsura în care nu poate suportă absolutul decât sub forma nimicului; bineînţeles că această boală este o febră tropicală pe care o capătă doar puţini indivizi şi de care un număr şi mai mare se însănătoşeşte.