Inteligența spirituala - partea IV

Chemarea lăuntrică - Fiinţa umană este capabilă să asculte o chemare lăuntrică, să audă o voce interioară. Nimeni nu se naşte ştiind dinainte ce îi va înzestra viaţa cu sens, ce o va face valoroasă. Nimeni nu posedă, când vine pe lume o cunoaştere clară a misiunii pe care trebuie să o dezvolte de-a lungul existenţei sale. Pe măsură ce îşi dezvoltă viaţa, îşi dă seama că este chemat să facă ceva cu ea şi că el singur trebuie să descopere acel ceva, deoarece nimeni nu-l poate înlocui în această sarcină.

Doar atunci când ascultăm această voce şi încetăm a emite răspunsuri evazive, ne confruntăm cu adevăratul sens al existenţei noastre. Este un exerciţiu de ascultare.

Vocatio- în sens etimologic este chemarea care nu trebuie înţeleasă în sens strict religios. Când suntem capabili de a o auzi şi de trăi în conformitate cu ea, trăim o existenţa fericită. Trăim în conformitate cu fiinţa noastră cea mai intimă, iar această echivalenţă perfectă între viaţă exterioară şi interioară reprezintă fericirea. Nefericirea constă tocmai în necunoaşterea propriei vocaţii şi în a trăi în aşa fel încât să fii într-un permanent conflict cu ceea ce experimentezi în mod normal în fiinţa ta.

Identificare vocaţiei necesită un act de ascultare, dar mai ales o muncă continuă a inteligenţei intrapersonale şi spirituale. Doar cel care este obişnuit să se asculte pe sine însuşi şi să-şi asculte trupul şi lumea interioară, doar acela simte chemarea.

În natura unei fiinţe umane este prevăzută chemarea sa, vocaţia şi profesia sa; cu alte cuvinte, activitatea, munca spre care este orientată în străfundul sufletului. Când trăim identificându-ne cu misiunea noastră, experimentăm entuziasmul de a trăi. Nu trăim necăjiţi, aşteptând scurtul moment de odihnă pentru a ne eliberea de anevoioasă viaţa cotidiană. Ne îndeplinim sarcinile din obligaţie, conform legii imperative sau pentru a ne rezolva necesităţile primare. Le realizăm, deoarece la mijloc se află vocaţia noastră, misiunea noastră în lume; deoarece simţim că trebuie să le realizăm, fiindcă, îndeplinindu-le, ne simţim pe deplin satisfăcuţi.

Artistul care pictează din vocaţie nu o face din cauza constrângerilor externe şi interne; nici pentru a se avea bine cu cineva sau pentru a-şi crea un nume în istorie. Pictează pentru că mama natură lui i-o cere, pentru că nu poate să facă altceva în afară de a picta, pentru că în timp ce pictează, viaţa lui devine unică, pentru că în timp ce este concentrat asupra lucrării sale, se entuziasmează pe deplin de ceea ce face, simte că viaţa lui are sens. Acelaşi lucru se întâmplă şi învăţătorului care predă impulsionat de vocea interioară, filozofului care gândeşte sau scriitorului care scrie.

Cuvântul entuziasm provine din greacă şi înseamnă a avea un zeu înăuntrul tău. Doar persoanele entuziaste pot rezolva problemele care apar. Entuziasmul este o calitate care construieşte sau care se dezvoltă. Persoana entuziastă crede în capacitatea ei de a transforma lucrurile, crede în ea însăşi, în ceilalţi, în puterea pe care o are de a transforma lumea în propria ei realitate. Este îmboldită să acţioneze în lume, să o transforme, împinsă de forţă şi de certitudinea acţiunilor sale.

Există un singur mod de a fi o persoană entuziastă: acţionând în mod entuziasmat. Persoană care trăieşte în conformitate cu chemarea interioară îşi trăieşte viaţa intens, numără fiecare secundă a existenţei sale, pentru ca fiecare clipă este o ocazie de a-şi îndeplini vocaţia

Dacă ar trebui să aşteptăm şi să dispunem mai întâi de condiţiile ideale pentru ca apoi să ne entuziasmăm, niciodată nu ne vom entuziasma de nimic, deoarece mereu vor fi motive pentru a nu ne entuziasma. Nu lucrurile care merg bine sunt cele care aduc entuziasmul ci entuziasmul este cel care ne face să realizăm bine lucrurile.

Există persoane care aşteaptă să se îmbunătăţească condiţiile, să vină succesul, să se îmbunătăţească locul de muncă, relaţia de cuplu sau de familie şi apoi se entuziasmează. În acest mod nu se vor entuziasma niciodată. Dacă noi credem că este imposibil să ne entuziasmăm de condiţiile actuale în care ni se cuvine să trăim, cel mai probabil este faptul că nu vom ieşi niciodată din această situaţie.

Vocaţia este rădăcina entuziasmului., cea ce face din viaţă o aventură care merită să fie trăită, o călătorie captivantă despre care nu ştim cum, nici când se va termina. Cine îşi trăieşte viaţa cu sens, cine, după ce exercită discernământul datorită inteligenţei, face din viaţa sa un proiect personal şi singular, îşi trăieşte cu entuziasm existenţa. Asta nu însemnă că nu trăieşte decepţii şi obstacole de tot felul, dar în timp ce înţelege că ceea ce face are sens, nu-i lipseşte entuziasmul.