Din cartea lui Francesc Torralba, Inteligența spirituală
Voi trece azi în revistă ultimele trei puteri
ale inteligenţei spirituale. În această postare voi scrie doar despre două, urmând să fac o postare separat despre umor şi
ironie.
Elaborarea idealurilor de viaţa – idealurile nu sunt ideile. Ele reprezintă expresia concretă a ceea
ce omul doreşte să devină, a ceea ce îşi propune să obţină prin efort,
perseverenţă şi sacrificiu. Inteligenţa spirituală oferă puterea de a făuri
idealuri.. Omului nu îi este de ajuns să doarmă, să bea şi să mănânce; năzuieşte
să realizeze idealuri, să facă din viaţa lui ceva frumos şi demn.
Idealurile sunt mici verigi de legătură în
procesul de construire a sensului. Elaborarea lor necesită autocunoaştere
adecvată, dar şi voinţa de sens. Fiecare etapă a vieţii îşi are propria mulţime
de idealuri. Acestea generează mişcare, cere efort, necesită o muncă al cărei
scop este transformarea lui în realitate. Odată ce un ideal a fost realizat,
fiinţa umană proiectează noi idealuri de viaţă, făcând acest lucru la infinit.
Fiinţa umană are nevoie să găsească un motiv pentru care să trăiască, să lupte,
să-şi dăruiască puterile şi energia.
Cea mai cumplită dramă pe care o fiinţă umană
o poate suferi este lipsa oricărui fel de idealuri, lipsa dorinţei de ceva; să
nu năzuieşti la nimic, să te limitezi la a supravieţui şi a petrece timp
degeaba, toate acestea transformă viaţa într-o reprezentare rudimentară, ce
pierde orice dimensiune epică şi prin urmare orice sens.
Joan Maragall exprimă în mod lucid această
capacitate de depăşire: A trăi acest impuls de a exista, căci în ceea ce
există îşi găseşte rezolvarea efortul de a fi şi mai mult. Acolo unde încetează
acel impuls sau se termină acest efort, acolo încetează fiinţa umană, deşi
continuă aparenţa din automatism. Fiindcă efortul de viaţă îşi crează propriul
ritm, iar acesta, când nu mai întâlneşte obstacolul care l-a ajustat, sau când încetează
impulsul şi efortul care l-au creat pentru a-l învinge, persistă în mod automat
şi deja fără suflet, oferindu-ne aparenţa vieţii şi făcându-ne să luăm drept
vii lucrurile care în realitate au murit de mult.
Capacitatea de a o lua de la capăt – inteligenţa spirituală este rădăcina vieţii spirituale, dar
spiritualitatea nu este religiozitatea. Viaţă spirituală reprezintă căutare,
nelinişte, dorinţa de sens, drum spre necunoscut, autotranscendenta. În măsura în
care fiinţa umană îşi pune întrebări referitoare la eternitate, la infinit,
pregăteşte religiozitatea, dar e posibil ca religiozitatea să nu se manifeste în
viaţa unei persoane.
Religiozitatea exprimă capacitatea de a o lua
de la capăt care o are fiinţa umană, de a se uni cu o Fiinţă pe care o recunoaşte
ca fiind diferită de ea şi cu care stabileşte o formă de comunicare. A o lua de
la capăt reprezintă legătura, comunicare, recunoaştere a alterităţii. Religiozitatea
nu este confesionalitatea, deoarece aceasta din urmă constă în identificarea
liberă cu o credinţă religioasă şi include sentimentul de apartenenţa la o
comunitate de credincioşi. Religiozitatea este cultivarea legăturii, dar nu
include această identificare.
Spiritualitatea nu cere, în mod necesar
legarea din nou cu o Fiinţă superioară, dar nici nu o exclude. Când fiinţa umană
îşi pune întrebări despre sensul existenţei sale, se distanţează de lume şi de
ea însăşi, se poate simţi susţinută de o Fiinţă care o transcende. Când trăieşti
experienţa de a fi susţinută, raportată la ceva superior ei, traieste experienţa
religioasă.
A fi spiritual înseamnă a pune în discuţie,
cu entuziasm, sensul vieţii şi a fi deschis la răspunsuri care ne pot înfiora.
Orice om care gândeşte că viaţa este un lucru serios este un om în mod intim religios
- spune Jose Ortega y Gasset.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu