Să iasă să se mute
Sub pământ să se ducă
Unde cocoşul nu cânta,
Unde securea nu taie
În păduri
Pe sub buturi.
Când am deschis
ochii se crăpa de ziuă. Luna plină începea să pălească în înaltul cerului, luându-l
cu el pe Zburătorul ce încerca să-mi tulbure somnul. Am primit aseară o
provocare. Să îndrăznesc să scriu despre dragoste. Întrebarea ce-mi răsună în
urechi era: despre care? Cea reală, pe care o trăim marea majoritate a
muritorilor de rând sau despre cea ce ar trebui să fie ea în formă ei de
manifestare cea mai pură. Adică iubirea conştientă, lipsită de trăirile
egoului, de dorinţa de a pune stăpânire pe sufletul celuilalt, de a face din el
o formă de proprietate personală.
Prima formă de
dragoste - in opinia mea - trăită de majoritatea dintre noi (cea pe care OMS-ul a catalogat-o drept o formă
de boală) este aceea împovărată de tipare de reacţie, care ne împiedică să ne
deschidem către iubire şi viaţa. De cele mai multe ori o aseamăn cu o bătălie, în
care cele două părţi implicate, aduc pe câmpul de luptă mecanismele defensive, menite să ne apere de dureri imaginare, suferinţe iluzorii. E formă de iubire
presărată de trăiri egotice, nevoie de control. De multe ori găsesc o
similitudine între acest tip de dragoste şi o vestă de salvare care are rolul
de a ne alunga singurătatea. Este iubirea presărată de frici, demoni, cea care
ne determină să ne blindăm cu armuri, să ne ascundem după ziduri, să încercăm să
părem altceva decât suntem în realitate. Este forma în care iubirea este egală
cu suferinţă. Este o emoţie plină de paradoxuri: nevoia de a fi eu însumi şi dăruirea
fără reţinere, dansul chinuitor pe muchie de cuţit. Este forma în
care aşteptam salvarea de la persoana iubită. Ea crează dependenţe ducând la
sentimentul că suntem neajutoraţi şi în final torturaţi. Ea reactivează răni
vechi din copilărie, acelea de a nu primi cea ce avem nevoie, determinânu-ne sa aruncăm în scenă armele
manipulative, ne face să ne exprimăm în moduri neprietenoase. Aceste arme odată
scoase la iveală nu fac altceva decât să îl îndepărteze pe partener.
Este formă de dragoste în care ne negăm
nevoia de solitudine şi spaţiu, de libertate individuală ducând la o formă de
sufocare lentă. Este formă de iubire în care încercam să-l transformăm pe cel
de lângă noi într-o marionetă la care să-i tragem sforile după bunul nostru
plac, să-l determinăm să danseze în funcţie de nevoile noastre, de dorinţele
noastre.
Cealaltă formă de iubire, pe care o numesc iubire conştientă, este
accea în care puterea iubirii se naşte din diferenţa dintre cele două sexe.O relaţie născuta dintr-o asemenea forma de iubire, ne ajută la depășirea dificultăților iscate, este menită să ducă la o creştere a
individului, nicidecum la o luptă permanentă. Este o relaţionare în care suntem
pe deplin conştienţi că celălalt nu are menire de a ne aduce fericirea pe tavă.
Este relaţie în care cei doi pot să se transforme în fluide capabile să aibă o
curgere comună în ciuda diferenţelor dintre ei. E dragostea în care suntem pe deplin conştienţi
că nu putem să îngrădim libertatea celuilalt, pentru că ea nu are nimic de a
face cu spaţiul exterior, ea este o parte intrinsecă a fiecăruia, la care
oricum noi nu avem acces. Iubirea
devine o oglindă pe care celălalt ne-o ţine în faţă şi care reflectă părţi esenţiale
din sinele nostru, care pot să ne placă sau nu. Este trăirea în
care suntem conştienţi că nimic din cea ce ar putea să ne pară ceva rău, nu-şi
are sursa în afara noastră. Este zona în care suntem conştienţi de perfecţiunea
noastră, că forţa e în interior, trebuie doar să o descoperim, iar partenerul poate
să ne ajute în această muncă de descoperire până la un anumit punct de unde
munca rămâne să o facem singuri. Este zona în care nu simţim nevoia să-l schimbăm
pe cel de lângă noi, în care nu simţim nevoia să-i controlăm fiecare respiraţie,
fiecare privire, fiecare gând. Din contră suntem capabili să lăsăm spaţiu,pentru că acesta
permite trăirea mai profundă a intimităţii. Este forma în care suntem pe deplin
conştienţi că suferinţa nu este ceva rău, că ea e parte din noi, nu avem decât să
o trăim, apoi să mergem mai departe. Ştim că conflictele iscate ne ajută să
intrăm în contact cu părţi lipsă din noi avem curajul să dansam pe muchie de cuţit,
acceptând că de fapt tensiunea pe care uneori o resimţim ca incomodă, poate
fi creativă.
Dragostea conştientă este aceea în care avem curajul să ne mişcăm într-o
direcţie comună în respect reciproc, de pe poziţii de putere egale, fără să ne
culpabilizăm pentru cea ce suntem de fapt. Este trăirea în care cei doi se ajută
reciproc în descoperirea adevăratului lor sine, lăsând fricile la o parte, având
curaj să devină vulnerabili.
Dragostea conştientă nu ar trebui să doară niciodată, pentru că ea vine
din inimă nicidecum din zona ego-ului. Ea este cea care ne facem să creştem
dincolo de noi înşine, ducându-ne într-o direcţie de comuniune cu partenerul și cu tot cea ce
aparţine de acest Univers, pornind din bogăţia propriei fiinţe, trecând
prin descoperirea că avem resurse infinite de dăruit.
Vă iubesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu