Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

vineri, 20 septembrie 2013

Călătoare în paradisul pierdut


Ești conștient de talpa dreaptă, ești conștient de talpa stânga, devii conștient de mâna dreaptă, de mâna stângă....  Coboram tot mai adânc în starea de liniște, către o zonă aproape necunoscută până acum. Spațiul din jurul meu se lărgea, devenea nimic. Mă afundam în el, ca într-un fotoliu imens, primitor, moale, trăind pacea unei seri de iarnă, în fața șemineului. Corpul se relaxa, liniștea pătrundea până la nivelul celulelor. Muzica nu mai urma calea ei normală prin canalul auditiv, o percepeam cumva intr-un mod bizar, nu mai puteam să fac separație între mine și notele muzicale. Curgea în spațiul interior, făcând parte din mine, vibram in rezonanța clopotelor tibetane, devenind tot mai ușoară cu fiecare secundă. Până a dispărut și ea. Secunda. Apoi și eu. Nu mai existam. Eram spațiu, eram nimic.
Ce înconjoară această experientă?- auzeam venind către mine fraza, repetâdu-se la infinit. Mintea mea căuta ceva palpabil, ceva material, ceva solid, ceva cunoscut, ceva de care să mă pot agăța.Mă irita că nu găseam nimic familiar, nimic din ceea ce cunoșteam. Exista doar întrebarea și eu... care de fapt nu mai eram. De undeva dintr-un spatiu neidentificat a venit revelația. Asta cauți: NIMICUL. Care a alunecat printr-o clepsidră.
Capul meu se odihnea pe umărul lui. Eram undeva într-o stare de semitrezie, incă somnoroasă. Am întredeschis ochii, am privit la soarele care răsărea din mare. M-am cuibărit și am întins nasul pentru primul  sărut de dimineață. Eram in raiul meu personal în care m-am refugiat mental, de sute de ori în  viața mea. Respiram aerul sărat al mării în  răsăritului de soare, îl simțeam în nări, de data asta. Eram conștientă de căldura trupurilor noastre sub pătură.  Respirați adânc și deschideți ochii – auzeam undeva în surdină. A cui e vocea, că nu e a lui? De ce vorbește la plural, suntem doar noi doi în cameră. Am realizat că aveam ochii inchiși. Totuși vedeam răsăritul de soare prin imensa pînză de păianjen, care acoperea spațiul deschis al geamului. Nu mai înțelegeam nimic. Eu sunt în camera de hotel și totuși aud vocea aceluia  care conduce meditația. Refuzam să deschid ochii. Mă simțeam în siguranță acolo unde eram în brațele lui.  Nu-mi doream altceva.
 Răzbăteau zgomote păna in zona timpanului,  mișcări, scărțâit de scaune, oftaturi. Nu mai înțelegeam nimic. Simt încă în jurul umerilor brațele lui, dar sunt conștientă  de  foiala din sală. Văd soarele răsărind din mare dar simt și atingerea celei de pe scaunul vecin.
Trăirea de la malul mării dispărea încet din simțire. Deveneam din nou conștientă de realitatea prezentului. S-a disipat mirosul mării, căldura celuilalt trup. Ședeam din nou pe scaun, auzeam rumoarea din sală. Lacrimi grase mi se scurgeau pe chip. Nu aveam puterea să ridic mâna ca să le șterg. Trăirea m-a epuizat.  Nu a fost doar imaginație, am fost din nou acolo, în paradisul pierdut. Într-o zi de  vară tărzie, tomnatică,o zi de mult pierdută în tumultul amintirilor mele. Am deschis ochii și mi-am amintit  leșul delfinului de pe plajă.

Vă iubesc!


miercuri, 18 septembrie 2013

Casă dulce casă

E un sentiment atât de reconfortant să devii un locuitor universal, să ai mai multe locuri pe care să le poți numi acasă. Nici măcar apartamentul în care locuiesc la Cluj nu e al meu, stau intr-un hotel, cu chirie, dar eu il numesc acasă. Pentru că e locul în care mă intorc de fiecare data, e locul unde îmi regasesc copiii, hainele în dulap, cărțile mele,mirosul meu, patul care mi-e cel mai familiar dintre toate.
 În fond ce inseamnă acasă? E locul în care ne întoarcem cu drag, e locul pentru care simțim acel dor mocnit, atunci când nu suntem acolo. Era o vreme în care aveam un singur acasă. Dar nu era o casă anume, era orașul în care mă născusem și crescusem. Orașul în care își doarme somnul de veci tatăl meu. Orașul în care mi-am adus pe lume copii, orașul în care mă așteaptă mama mea să revin la ea. Acum foarte mulți ani , fiind in Germania in vizită la rude, am făcut afirmatia că eu iubesc țara mea natală, orașul căruia  simt că îi aparțin. Aud și acum în urechi râsul batrjocoritor, al carei țintă am devenit, după această afirmație și întrebarea: ce poți să iubești la țara aia? Mai ales tu, care ești unguroaică?  Nu înțelegeam. Dar care țară ar trebui să o iubesc?
Eu nu am alta, asta e a mea! Bună- rea cum e, o iubesc!
 Iar în acest moment al vieții mele trăiesc un sentiment ce-mi dă o  împlinire extraordinară. Acela de a aparține mai multor ”acasă”. Să pot să zic că mă duc de acasă- acasă. De acasă de la Cluj, acasă la București. Pentru că acolo mă așteaptă oameni care sfințesc locul în care stau. Oameni care mi-au oferit un al doilea cămin, oameni care au fost alături de mine atunci când aveam nevoie. Oameni care au devenit familia mea adoptivă, care mi-au oferit căldură și iubire.  Mulțumesc sora mea Emilia și nepoata mea Ana !
Săptămâna trecuta am descoperit că mai am o casă. La Bran. Camera 9, la pensiunea Aron. A devenit tot casa mea. Datorită oamenilor care dau viață acelui loc. Mi-a devenit atât de familiar în cei doi ani și jumătate de când merg acolo, încat pot să numesc acel loc tot acasă. Mulțumesc Adina și Sandu!( Sandule! Ești singurul din lumea asta, care are dreptul să mă întrebe unde am stat până așa târziu)
Tot acasă sunt și la centrul Novum din Brașov. Am devenit  parte dintr-un angrenaj, creat de o femeie extraordinară. O ființă cum puține sunt în țara asta ( o spun cu mâna pe inimă) Un suflet care trăiește cu convingerea că avem puterea să schimbăm ceva în țara asta, dacă punem umăr langă umăr, iar cănd vorbește despre asta, ochii ei devin ca doua diamante. Pune pasiune în munca ei, o profesionista desăvârșită, crede în puterea transformării.  Mulțumesc Eniko!
Toată viața mea asta mi-am dorit: să merg acasă cu drag. Mulți ani mi-a lipsit această tihnă, de a-mi dori să mă  intorc acasă cu drag, căci: vai de omul care nu trage la casa lui! Acum am devenit milionară de acasă.Nu cred că găsesc cuvinte cu care să pot exprima bogăția de care am parte. Universul a fost darnic cu mine, iar eu sunt profund recunoscătoare pentru acest lucru.


Vă iubesc!

luni, 16 septembrie 2013

Iubire, așteaptă-mă că sosesc!

Am început să-mi îmbrac sufletul de sărbătoare. Ca înaintea  unui mare praznic. Au mai rămas doar  8 zile până să urc în avionul care mă va duce in India,  la Dharamsala.
India mon amour! Mă reintorc la tine. Prima dată când am plecat încolo, foarte mulți amici binevoitori au încercat să mă oprească, spunându-mi că nu am ce căuta in țara aia mizerabilă. Le-am dat ignor. La unii doar la figurat, altora ( prea vehemenți) la propriu. Și nu mi-a parut rău nici măcar o  fracțiune secundă. Pentru că m-am indrăgostit. Îmi  imaginez cum își freacă doamnele neuronii: aha, Judit cu o noua poveste de dragoste! Da e o nouă și veche poveste, iubirea mea pentru India.
Țara extremelor. Bogătia cea mai opulentă în contrast cu cea mai lucie sărăcie vazută vreodată.Țara in care regulile de igienă par să fie inexistente. Ieși din hotelul de cinci stele și calci direct in bălțile de urina.Cocioabe sărăcăcioase iși reazămă pereții de zidul castelelor. Orașele arată ca niște furnicare imense. Gălăgia asurzitoare a străzii. Regulile de circulație par să  fie inexistente. Mașini ce circulă în toate direcțiile, pe stânga, pe dreapta, oameni ferindu-se din fața lor. Paturi incropite din saltele destrămate, așezate pe caldarâm , casa în care își apleacă capul la somn mii de familii. Bărbați facându-si nevoile pe trotuar. Amarâtul de 35 de kg, care pedala la ricșa, ce urma să ne duca pe malul Gangeului. Da, toate astea ar fi putut să mi se pară șocante. Ar fi putut să dea dreptate galeriei care încerca să mă oprească să-mi indrept pașii încolo.
Eu însă m-am încăpățânat să plec. Pentru că știam: eu voi vedea partea miraculoasă. Magia acelei lumi de poveste. Zămbetul împăcat al celui ce-și învelește copilul culcat pe salteaua ponosită în stradă. Invitația de a mă așeza pe pamăntul bătătorit lângă  sufletul, care iși mănâncă unica masă, de pe o frunză de palmier. Mă îmbia să mănânc și eu un pumn de orez din porția lui. Misterul ceremoniei nocturne pe malul Gangeului, în sunetul a sute de tobe și clopoței. Culorile sariurilor, mirosul templelor, gustul mirodeniilor, cântecul călugărilor, răsăritul de soare pe Gange, frumusețea femeilor cu pielea tuciurie, eleganța bărbaților, sutele de zeități, tarabele întinse pe asfalt, templele cu statuile încremenite de sute de ani,  fumul încinerărilor, sadhu cu chipuri pictate în cenușa morților, vacile sfinte, gustul dulce al nanului, căldura soarelui, compasiunea lui Gandhi, versurile lui Tagore, căntecele lui Kapur, gustul masalei, aburul ceaiului, strălucirea Taj Mahalului la răsărit, puritatea statuilor erotice din Khajuraho, femeile ce smulg iarba fir cu fir, luminile ce plutesc noaptea pe Gangele întunecat. Aș putea să vă vorbesc despre India ”mea” ore în șir.
Iubire!- așteaptă-mă că sosesc. Te voi îmbrățișa din nou, te voi strânge la inimă., te voi gusta, te voi respira, te voi atinge, te voi iubi! Te voi turna în cuvinte, te voi împărți cu toți, să te cunoască și ei. Voi pleca capul in fața lui Dalai Lama și voi aduce cuvintele lui acasă pentru voi.
 Să mă așteptați, promit că mă voi întoarce!











                                          






































 Vă iubesc

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Aș fi putut să te iubesc!

Aș fi putut să te iubesc. Din toată profunzimea inimii mele. Dacă ai fi avut nevoie de iubirea mea. Așa cum m-ai lăsat să mă amăgesc. Așa am crezut, pentru o scurtă vreme. Că vrei să primești  ceea ce am eu de oferit.
Nu aș fi cerut  nimic în schimb. Nici să-mi dai averi, nici să-mi aduci luna de pe cer, nici să-mi construiești case, să-mi sapi fântâni, să-mi îngrijești copiii, să-mi cumperi mașini, să mă alini la bătrânețe, să-mi ștergi ochii când plâng, să mă aștepți în gară când mă adun de pe drumuri, să mă faci fericită, să mă cerți când sunt dezordonată, să mă faci să râd când sunt tristă, să mă ignori cănd sunt furioasă, să râzi de frustrările mele,  să mă încurajezi cănd îmi pierd nădejdea,  să-mi cari sacoșele de la piață, să-mi plătești chiria, să mă speli pe spate, să muncești pentru mine, să mă suni din 5 in 5 minute, ca să știi că sunt bine.
 Poate, aș fi vrut să  împarți toate astea cu mine.Fără sa cer.
 Iar eu, din supraplinul inimii mele ți-as fi împletit coroana de nestemate, să le atârni peste inima ta. Ca să cunoști iubirea mea. Din lacrimi ți-aș fi țesut straie de sărbătoare mătăsoase, ca să nu mai simți niciodată frigul . Din tot săpunul lumii, ți-aș fi făcut balonașe de săpun, ca să nu mai văd  pe chipul tău tristețea, niciodată. Aș fi adunat toți norii de pe cer, i-aș fi ferecat in colivii, să nu-ți mai umbrească  chipul. Aș fi mutat toți proștii din lumea asta, pe o insulă pustie, ca să nu te mai supere nici unul. Aș fi legat ciocul păsărilor,  să nu-ți  tulbure somnul dimineața. Aș fi mutat munții din loc, dacă ți-ar fi stat in cale. M-aș fi prefăcut surdă, ca să nu aud minciunile, oarbă ca să nu văd greșelile. Aș fi făcut  omletă dimineața, cafea, poate uneori aș fi prăjit chiar pâine.
Tu insă nu ai nevoie de nimic din toate astea. Poate.....de cafeaua de dimineață. Aia poți să ți-o faci și singur. Iar eu am să mă straduiesc din răsputeri să te blurez pe ecranul vieții mele. Până devin amnezică. Voi smulge toate amintirile, bune- rele,  le voi sufla in baloanele de săpun. Să urce la ceruri să le inghită corbii, să sughită miros de lavandă. Sau să vomeze curcubee.Poate va ajunge unul dintre ele pâna la tine. Să-ți amintească:  undeva în lume e o femeie, care te-a  iubit. Așa, la timpul trecut, ai înțeles bine.
Da,  ți-as fi făcut și omletă dimineața în timp ce te uram, pentru că miroasă a ouă în casă. Dar, te-aș fi sărutat pe ochi în timp ce îți  puneam ouăle pe farfurie. Mi-aș fi băut abia apoi cafeua. Ca o doamnă superioară ce sunt.
Plec mai departe. Aici nu a mai rămas nimic. Nici ecoul liniștii. Nici dorul, nici dorința. Poate un strop de melancolie și o certitudine: aș fi putut să te iubesc. Nu stiu pâna când.... dar aș fi putut să o fac!

                              Vă  iubesc!



                         http://www.youtube.com/watch?v=EVs_MPpylH4




marți, 10 septembrie 2013

Când tu ești tu, ești o rugăciune pentru Univers!

Zgomotul roților de tren mă inspiră. Sunt din nou la drum, viața mea a devenit o călătorie continuă. Ajung  acasă prin Cluj, doar să mai spăl o mașină de haine. Când rufele s-au uscat, urc in Suzuka, următorul autobuz, tren sau avion și pornesc către altă destinație.
 Duminică seara ( de data asta in Bran) am plecat la culcare cu intenția vădita de a mă trezi luni și a scrie despre experiența taberei de ”TREZIRE” cu Rune. Vezi de treabă! Nu m-am ridicat din pat până la ora 14. Mă simțeam de parcă cineva m-ar fi intins pe jos și m-ar fi batut din cap pana în picioare cu un mai. Eram descompusă în componente mărunte. Ziua mi-a trecut încercând să mă reîmbin bucațică cu bucațică. Mă întrebam ce-mi dădea senzația de sfârșeală?  Cele 9 zile care au trecut, nu am făcut altceva decât să mănânc, să dorm, să meditez și să-l ascult pe Rune. Nu aș avea nici un motiv de oboseală. Corpul meu fizic însă îmi transmitea altceva. Vroia doar să zacă.
Mintea îmi era la fel de obosită ca și corpul. Găndurile erau rare, leneșe, aproape inexistente. Se mai arunca câte unul înainte, însă nu avea nici un spor. Le ignoram cu nonșalanță.  Nu aveam chef nici sa vorbesc la telefon, cu atât mai puțin să socializez. Lăsam lucrurile să se așeze in interiorul meu. Toate câte le-am trăit acolo sus în inima munților. Pentru că au fost multe trăiri, profunde, ciudate, incredibile, unele chiar fantasmagorice. Am trecut prin toate stările, de la agonie la extaz. De la furia primelor zile, care m-a facut să refuz îmbrățișări, la calmul cel mai profund. De la ură, la iubirea aceea, care te face să devii penibil - iți dă  impulsul ciudat de a-i îmbrățișa pe toți, în timp ce le șoptești la ureche, că îi iubești. Am trăit dislocări în timp, am aterizat în experiențe deja trăite, le-am retrăit cu aceeași intensitate. Am văzut oameni care erau la sute de kilometrii distanță de mine, stând pe scaunul din fața mea. Am trăit neființarea, disoluția totală și apoi am revenit in lumea fizică. Am găsit acel ”no-thing” ( nimic)  undeva intr-un loc nedefinit din ființa mea, crezănd ca am trăit o experiență eșuata, ca să-mi dau seama  a doua zi, că de fapt acel nimic e SURSA pe care o caut cu înverșunare de mii de vieți.
În tot acest timp rațiunea  protesta cu vehemență impotriva tuturor trăirilor. Mai protestează și acum. Uneori mă cuprinde chiar un sentiment de panică pentru câteva fracțiuni de secundă. Pentru că e greu să renunț la convingerile pe care le-am acumulat de o viață întreagă. Parcă tot ce am trăit pănă acum devine inutil, dacă nu mă mai identific cu trecutul. Cu ce-mi voi ocupa mintea dacă ea nu mai face planuri anxioase de viitor? Ce voi deveni acum că mi-am lăsat sus pe munte toate identificările, măștile, rolurile? Într-un fel e înspăimântător. Pe de altă parte insă e cea mai puternică eliberare pe care o poate trăi o ființă umană. Să aduci la nivelul experienței convingerea că nu te-ai născut niciodată, nu vei muri niciodată, că ești veșnic, iubit, văzut și niciodată singur.
Îmi răspund singură la întrebare: voi deveni cea ce sunt deja. De fapt, nu trebuie să devin nimic, doar sa fiu. Așa cum a zis Rune: când tu ești tu, ești o rugăciune pentru Univers. Nu e nevoie de nimic mai mult.
Am ajuns între timp foarte aproape de București. Mă opresc aici, dar promit să revin cu detalii.

                                                                                Vă iubesc