Cum am ajuns la linia de start...

Fiecare alergător are povestea lui. Așa și eu o am pe a mea. Peste exact 24 de ore mă voi alinia la linia de start pentru primul meu semimaraton. Eu care am detestat alergarea încă din liceu, când trebuia să alerg probele de rezistență. Era chinul de pe lume. După 50 de m de alergare eram gata să-mi dau duhul, uram acea zi în care trebuia să dăm probele de rezistență.

Și iata-mă acum pregatită să mă aliniez la start alături de alți câțiva mii de alergători. Simt nevoia să fac un bilanț al anului care a rămas în urma mea. Îmi pun întrebarea cum m-am apucat de alergat? Simplu: am scos într-o zi o pereche de pantofi de sport din dulap, i-am încălțat si am ieșit pe pistă in parcul Babeș. Asta după ce văzusem un afiș al maratonului de Cluj pe Facebook. Mi-am zis atunci: voi fi acolo și eu anul viitor. Bineînțeles după 50 de metrii, am simțit aceeași panică ca în vremea liceului. Mi se părea groaznic de greu. Mai ales că nu mai am 16 ani. Mai ales că eram și fumătoare înrăită. Mai ales că purtam cu mine, zi de zi, un surplus de greutate de 10 kg.

Dar am continuat să alerg. Pe măsură ce trecea timpul, pașii deveneau tot mai ușori. Distanțele tot mai lungi. Plăcerea creștea cu fiecare kilometru pe care reușeam să-l parcurg. Apoi am schimbat alimentația, am început să pierd kilogramele. Și deveneam tot mai motivată cu fiecare zi . Am reușit 1 km, apoi 5 , apoi 10 si chiar 20. Mi se părea incredibil că pot. Au fost dureri, uneori chiar grele, au fost și alte probleme, dar nu am renunțat. Încet-încet alergarea a devenit modul meu de a meditata, de a-mi transcende propriile limite, de a-mi demonstra că orice e posibil, dacă îți dorești cu ardoare. Astfel a devenit pentru mine, alergarea un mod de viață.

După 8 luni am reușit să renunț și la fumat. A fost o perioadă foarte grea, cu stări depresive destul de accentuate. Am reușit însă să le înving, chiar dacă mai “trișez” cu o țigară electronică. Eu sunt mulțumită chiar dacă toată lumea mă ceartă că nu renunț la ea. Într-o zi o voi face și asta!

 Însă cel mai frumos lucru, în acest an care a trecut, au fost oamenii pe care i-am cunoscut datorită pasiunii pentru alergat. Oameni cu suflet frumos, determinați, cu voință de fier, cu inimi imense, gata să-ți sară in ajutor oricând, să te încurajeze, să-ți dea sfaturi, deștepți, profunzi. Oameni care mi-au fost exemplu, m-au motivat, m-au ajutat să mă disciplinez. Apoi, au fost aceia pe care i-am motivat și eu la rândul meu, i-am ajutat să înțeleagă că pot și ei. Le mulțumesc tuturor că mi-au fost alături pe acest drum al descoperirii de sine. Nu vreau să fac o listă de nume aici, de teamă că aș putea să uit pe cineva. Cu siguranță știți voi, cei care ați fost acolo, alături de mine. VĂ MULȚUMESC!

A fost un an frumos! Vreau să-mi mulțumesc mie, că mi-am dat voie să-l trăiesc. Am cunoscut o nouă Judit, una care nici măcar nu am bănuit că există. Îi urez bun venit în viața mea! Îi doresc mâine spor la alergat! Buon Camino, prietena mea cea mai bună! Știu că poți! Iar acest semi-maraton e doar un început!

                                                  

                                  Vă iubesc!

Vânare de vânt...

A trecut ceva timp de când nu am mai scris la carte sau pe blog. Am senzația că o pâclă groasă mi-a invadat creierul, îl acoperă asemeni unei meduze gigantice, atârnă până în apropierea ochilor, făcând-mă aproape oarbă. La propria mea viață. Simt că în ultimele luni am rătăcit aiurea în tramvai, oscilând între trăiri extreme, exact de pomană. Uneori urcam la cer, îmi creșteau aripi ce mă înălțau într-o zonă inimaginabilă creierului uman. Și asta doar ca să am de unde cădea. Să dau cu capul de toți pereții și de toate colțurile care există în Universul ăsta. Apoi să rămân amețită, debusolată perioadă de zile în șir. De luni de zile mă întreb de ce m-a adus viața în zona asta tulbure, ce am de învățat și refuz cu atâta obstinență să văd, ceva ce cu siguranță se vrea a fi o lecție simplă.

Am căutat răspunsuri în toate cotloanele posibile, am apelat la prieteni inițiați în tainele astrologiei, șamanismului, psihologiei, numerologiei, clarvederii. Pe moment credeam că am aflat taina, că am ajuns mai aproape de înțelegere, că în decurs de câteva zile, chiar ore să-mi dau seama că de fapt nu am înțeles nimic. Frământările deveneau tot mai profunde, neînțelegerea se adâncea cu fiecare  zi ce trecea . Săptămâni în șir am trăit într-o debusolare exasperantă, care mă fereca intr-o celulă parcă  la limita supraviețuirii. Toată nemulțumirea începea să somatizeze în corpul fizic, pușca când într-o zonă când în alta, sub formă de fel de fel de dureri.Uneori chiar mă întrebam dacă nu cumva îmi pierd mințile.

Fraza care îmi revenea obsesiv era : Nu mai vreau! Mă luptam cu un dușman imaginar, un balaur cu șapte capete, care îmi scuipa foc direct în față, îmi pârjolea creierul, viscerele, mă epuiza. O himeră născută din neacceptare, din dorința de a scrie scenarii mistico-fantazmagorice despre vieți de poveste cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, despre iubiri ce sfidează barierele lumii fizice, despre tinerețe fără bătrânețe, despre nemurire…  despre orice nu avea legătură cu viața, așa cum o percep majoritatea muritorilor. Încercam să fug într-o lume iluzorie, în care e posibil să ajungi la stele, să presari pulberea lor în inimă și să dansezi desculț, asemeni lui Zorba grecul pe plajă, fără să-ți pese că cochiliile scoicilor te taie la picioare. Proiectam idealul acolo unde de fapt era doar ceva banal, prozaic. Îmi risipeam energia acolo unde nu era nevoie de ea, încercam să salvez acolo unde nu era nimic de salvat, încercam să fiu de folos acolo unde nu avea nimeni nevoie de mine. Insistam cu obstinență să rămân într-un loc străin mie, care era populat cu mult timp înainte de a ajunge eu acolo, cu personaje dintr-un alt roman.  Îmi dădeam silința să umplu un gol care de fapt nu exista.

Fiecare gest, gând, acțiune mă îndepărta de adevăr. Acela al vieții mele reale, în care îmi găsisem deja menirea. Îmi găsisem sursa din care să mă hrănesc.  Mă întâlnisem deja cu Sinele meu, știam deja secretul, mergeam pe cărarea corectă. Am simțit însă nevoia să mai vânez un pic de vânt, vorba lui Bob Dylan. Că doar cum altfel aș simți că trăiesc? Cum altfel aș reuși să cunosc forța sufletului meu de a merge mai departe, dacă nu m-aș poticni uneori în noroiul ego-ului meu? Cum altfel aș reuși să-l cunosc în toată măreția lui, dacă nu l-aș lăsa uneori să stea la cârma corabiei ? Să mă poarte pe mări învolburate, populate cu ființe mitice, sirene cântând cântece dulci în încercarea lor de a mă face să-mi sfărâm corabia de stânci.

Am auzit însă vocea lui Circe și mi-am înfundat din timp urechile cu ceară. Am demascat mașinațiunile ego-ului și i-am smuls cârma din mână. Tu să fii sănătos dragul meu Mini Me. Îți mulțumesc pentru lecție, acum a venit vremea să te dai din drumul meu. Pentru că am treabă! Nu am vreme să-ți ascult văicărelile de doi bani, să joc după scenariile tale demne de un film de Aronofsky. Iau acum o pauză de la tine. Cu siguranță ne vom mai întâlni, pentru că ești “de-al meu”.             

 Dar până atunci îți spun la revedere plăcută, rămâi cu bine până la următoarea întâlnire. Sper ca data viitoare să reușesc să fiu mai vigilentă.Te pup!

                                                  

                                              Vă iubesc

foto : artist Jane LeBlanc