Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

duminică, 29 iunie 2014

Cum sa transformi un abandon într-o victorie

            De data asta m-am întors acasă, doar cu tricou și număr, fără medalie de finisher. Pentru că am abandonat după 11 km. Îmi sună însă mai bine la ureche: m-am oprit din “alergat”. De ce am pus în ghilimele, vă întrebați.Pentru că a fost un traseu “inalergabil” pentru mine. Am mers din 11 km cam 8, la pas. După primii doi kilometrii de urcare, îmi suna deja în ureche : femeie bună, tu alergi de plăcere iar aici nu e nici un dram de plăcere, doar chin.
           Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap în timp ce mă luptam cu cărarea pavată cu bolovanii, care așteptau într-un mod perfid, să aluneci și să-ți rupi gâtul: ”Ce bine era dacă aș fi avut AND de capră neagră, acum aș fi putut să sar de pe o stâncă pe alta fără probleme. Cuțitele din genunchi ar fi fost mai utile la tăiat pâinea decât in meniscul meu. Uite ce viperă draguță pe cărare, totuși i-ar sta mai bine într-un borcan cu formol în muzeul zoologic.Ce bine era dacă m-aș fi încălțat azi cu bocancii și să-mi fi luat și bețele de tracking cu mine, probabil mi-ar fi fost de mare ajutor, ca să termin măcar prima tură de 11 kilometrii.”
             Iar în tot acest timp, egoul meu se trufea într-un mod obraznic de-a dreptul: hai că poți, ești forțoasă, antrenată, magnifică. Uite cum zbori pe culmile munților. Zburam pe naiba. Mergeam la pas și totuși abia reușeam să respir.
               Pe la kilometrul 5 mă hotărâsem să-mi ignor azi definitiv egoul. E treaba lui ce vrea el, eu mă opresc după primii 11 km. Pentru că alerg de plăcere, nu ca să demonstrez cuiva, ceva. Azi nu am găsit plăcerea în cea ce făceam și am hotărât să-mi ascult vocea interioară și corpul.
           Aici s-a transformat abandonul în victorie. La kilometrul 5. În acel moment, în care mi-am realizat propriile limite și am acceptat că pot pleca acasă și fără medalia de finisher.
            Conducând către casă, făcând bilanțul zilei de azi, am devenit dintr-o dată mulțumită de faptul că am reușit să iau această hotărâre . Să nu credeți că a fost ușoară. Egoul meu de leoaică a suferit destul de consistent pe parcursul kilometrului 6. Dar s-a consolat rapid la următoarea pantă, ca să nu mai vorbesc despre coborârea ( aproape pe fund) ce a urmat. Nu mai rămăsese urmă de trufie în egoul meu. M-am oprit după cei 11 km fără cea mai mică ezitare. Mai am nevoie de picioare pentru următorii kilometrii pe care îi voi alerga până la 90 de ani. Ar fi fost mare păcat să-mi las oasele în Cheile Turzii.
             A fost o lecție frumoasă, lecția abandonului. M-a învățat cum să mă smeresc în fața propriilor mele limite, cum să accept că viața nu e tot timpul despre a câștiga. Uneori e despre, cum să pierzi... cu demnitate. Pentru că a reuși să-ți păstrezi demnitatea, atunci când ești perdant, e o artă. Una care se învață greu. Mai ales când Universul te-a înzestrat cu egoul unui leu.


                                                             Vă iubesc!

vineri, 13 iunie 2014

Atunci Dumnezeu a zis: dacă voi nu mă vreți nici eu nu vă mai vreau!










Am hoinărit ieri prin Apuseni în zona Geamăna. De obicei hoinărelile de genul ăsta, îmi încarcă sufletul  și toate celulele cu energie benefică. Ieri m-am întors la colțul meu de rai din Ocolișel, dezolată de imaginile ale căror amintire îmi stăruie încă pe retina. Imagini ce mă poartă cu gândul la instantanee desprinse din lumea post-apocaliptica din filmul Mad Max, imagini ale unei lumi părăsite Dumnezeu , lăsându-și casa golită de suflare umană, cu turnul înălțându-se din halda de steril urlând parcă : Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă mai vrea!
Și a plecat de acolo. Uitând ascunse prin pădure câteva case, în care mai trăiesc moți, care refuză cu îndârjire să-și părăsească pământurile. Pământuri care peste câțiva ani vor fi și ele înghițite de halda de steril. Pe marginea lacului” multicolor mai există două biserici care vor avea aceeași soartă, vor fi înghițite cărămidă cu cărămida de nepăsarea umană.

Da știu, avem nevoie de cupru! Laptopul pe care scriu în acest moment nu ar putea fi construit fără el. Curentul care îl alimentează nu ar ajunge la mine fără el. Telefonul cu care vorbesc are și el nevoie de circuite. Dar acesta e prețul? Să-l gonim pe Dumnezeu? Să distrugem natura creată de EL? Să gonim oamenii din casele lor? Se pare că da. Mi se pare atât de trist. Oare până când ne va mai suporta Mama Pământ? Cât va mai răbda oare aceste plăgi, pe care i le provocăm în numele progresului? Nu am răspuns la nici una dintre aceste întrebări. Rămân doar cu tristețea, care cu trecerea zilelor se va diminua cu siguranță. Voi uita și eu, că există pe această planetă locuri din care EL a plecat. Pentru că așa suntem noi oamenii, uităm. Până în ziua când nu va mai fi posibilă uitarea. Nutresc însă speranța că e departe încă… acea zi. 

                                                     Vă iubesc!