Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

miercuri, 8 iulie 2015

Cum să faci un cal să râdă de tine!




Am trecut  printr-o pățanie cu un cal acum câtva timp. Să vă povestesc: venind eu agale pe uliță către casă, văd doi cai  adăpând la vale. Îmi zic în sinea mea: să vezi că unu o ia către tine! Nu apuc să duc gândul până la capăt, că unul o și ia la trap, prin apă către mine. Noroc că-s alergătoare rapidă, judec repede și mult. O zbughesc către poarta casei părăsite, vecină cu a mea, îi trag ușii un picior ala Bruce Lee, fac un salt în aer, trântesc poarta cu putere. Se închide exact în nasul calului nechezând de mama focului. Cu mâinile și picioarele amorțite de frică, înconjor curtea să intru pe portița din spate în propria-mi curte. Poarta ferecată. Nici o problemă! Am picioare lungi, escaladez gardul , sar în propria-mi curte.  Gata sunt  în siguranță! Ei de atunci nu mai ies la plimbare fără băț și spray de piper. Bien sur, duc cu mine și spaima  care mi-a rămas.
Deunăzi , așa mai către înserat , mă hotărăsc să o iau către poienița mea fermecată, să adun juma de borcan de flori de cicoare, să prepar un leac cu miere pentru o prietenă. Nu iau nici băț, nici spray, nici ghete, doar un borcan gol. O să urc aici aproape, în  spatele casei și o iau pâș - pâș pe drum câțiva pași, nu am nevoie de arme. La ora asta nu o mai fi nici dracu pe acolo. Mă cațăr până în deal, câinii după mine și ghici ce? Calu’ nebun legat exact pe mijlocul drumului.
- Să mă întorc? Să trec pe lângă el? Nici într-un caz, dacă mă mușcă naibii.
Deviez de la traseul obișnuit, o iau direct pe costișă în sus. Câinii abia făceau față cu patru picioare, eu mă cățăram prinzându-mă de smocurile de iarbă, de crengi pline de spini. Transpirația îmi curgea șuvoaie, tufele mă zgâriau, dar eu urc cu spor, privind uneori peste umăr să fiu sigură că bidiviul nu o ia după mine pe deal în sus. Picioarele îmi merg în toate părțile în „teneși”, dar ajung  în vârf ca o învingătoare ce sunt.
Dau un ocol de vreo doi kilometri, în căutare plantelor de leac. Nu găsesc nici măcar o petală ca să nu mai vorbim de flori. Cicoarea încă nu e înflorită. Cu borcanul gol în mână, mă dau bătută și mă întorc  către casă.
Și acum să te ții! Dacă calul e tot acolo, pe unde cobori? Conform principiilor lui Murphy, dacă un rău trebuie să se întâmple, cu siguranță se va întâmpla. Calul e tot în drum, rânjește diabolic către mine. Nu-i nimic! Sar gardul  și o iau la vale prin livada părăsită de lângă casa mea. Ajung eu cumva la mine în curte. Iarba ne -cosită îmi ajunge până la brâu , picioarele îmi alunecă prin toate hârtoapele, dulăul gigantic al celuilalt vecin latră de după gard cu spume la gură, gata - gata să sară gardul și să mă sfâșie în bucăți.  Colac peste pupăză,  calc într-un ditai mușuroi și mă umplu de sute de furnici care mă confundaseră cu cina. Dădeam din mâini și picioare de parcă eram conectată la doi - două sute. Scap cu greu de  invadatori și îmi continui nestingherită drumul către ulița care mă va salva.
 De peste vale, două vecine se holbează la mine de parcă sunt femeia cu mustață de la circ. Le salut fluturând din mână, ca și cum comportamentul meu este cel mai normal lucru de pe planetă.  Cred că săracele își făceau cruci cu limba în gură și își scuipau în sân, murmurând în surdină: piei satană!  
Mai am un singur obstacol de trecut : ultimul gard din țepușe de lemn, înalt de vreo-un metru  și jumătate. 
- Acu’ să te văd, ce gimnastă ești!
 Deja mă și văd cu vreo țepușă înfiptă în fund, așteptând mașina de la SMURD să mă culeagă de pe gard. Dar Dumnezeu e bun și are grijă de cei curajoși! Găsesc porțiunea care servea pe vremuri de poartă, o împing cu ultimele puteri, mă strecor afară, le fac încă odată la doamne cu mâna, strigând:
 - Sară bună să aveți doamnelor! Oare vine ploaia?



foto: deviantart