Eugenia și apocalipsa

 E a doua seară în care manelele urlă, fără număr. Oare ei nu se satură de atâta zgomot? Le aud prin termopane. Eu care mă lăudam în București, când vecinii m-au „manelizat” până la 5 dimineața, că la noi în Ardeal nu se întâmplă așa ceva. Manelizarea a cuprins tot globul pământesc.

Vine apocalipsa! Vă spun eu. Am dat azi peste un semn sigur. Nu se mai găsesc Eugenii la Kaufland. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Era totdeauna un raft ticsit cu Eugenii, de la toate firmele posibile. Cu cremă de ciocolată, de vanilie, verde cu mentă, cu biscuit de cacao. Pachete mici, pachete mari, care îmi dădeau o stare de siguranță. Le cumpăram și eram sigura că am ce hali la 2 dimineața, când mă apucă dorul de dulce. Mă culcam liniștită, adormeam fără  cea mai mică anxietate : la orice oră mă pot trezi, doar cobor la parter și salvarea mea e acolo în dulap: EUGENIA! Iar acum am insomnii.  M-am învârtit cu coșul jumătate de oră printre rafturile de  dulciuri și nici urmă de ea.  E semn sigur că cei patru călăreți ai apocalipsei au pornit către noi și le-au cumpărat pe toate. Sunt convinsă că au dat și șpagă la Kaufland. Ca să le cumpere și pe cele expirate din depozit, alea pe care de obicei le dădeau la ecarisaj, hrană pentru câini.

E jale mare fraților, dacă nu mai găsești nici elementara Eugenie.  Știți cum zice Da Vinci: simplitatea este forma supremă a sofisticării. Asta e Eugenia. Forma supremă a sofisticării. Dulce în forma lui cea mai pură. Cu o vagă esență de rom! Una subtilă, abia perceptibilă! Ți se topește în gură. Seara. Când ești singur și simți nevoia de o îmbrățișare. Muști din ea și ești salvat. EȘTI SALVAT! De ea. EUGENIA! Te inundă cu iubire prin papilele gustative, te liniștește, îți dă o stare de pace. Cum naiba să trăiești fără ea? IMPOSIBIL! Dacă nu trezești cu cel puțin două ambalaje goale pe noptieră dimineața, înseamnă că ai o mare problemă, te îndepărtezi de normalitatea lumii.

Ca să nu mai zic, că de ziua ta poți să-i faci o gaură în mijloc și să-i pui o lumânare, te simți de parcă ai avea cel mai grozav tort de la cofetăria Dana. Vă spun sigur, m-a salvat doi ani la rând.

 Ea e pe rafturi de cincizeci de ani. Mi-o punea mama în gentuță când mă trimitea dimineața la grădiniță.  Două pachete, adică patru perechi. Iar azi am umblat ca un zombi între rafturile de la Kaufland. Nu am găsit-o. Vă spun sigur. E semn că vine apocalipsa!

 Să nu ziceți că nu v-am avertizat!

Cum am renunțat să devin a doua Maica Tereza

              Căldura persistă și coafura rezistă. Nici nu îmi vine să ies din casă. Acum vreo două ore m-am aventurat până la tanti Uliana ( ce nume ciudat) care are un ochi roșu, plin de sânge de la lovitura care a încasat-o de la bivolița proprie și personală. În timp ce o mulgea i-a tras o coadă peste ochi. Și nu se poate duce la "doftor" că  "nebuna" nu stă s-o mulgă altcineva. La oraș cu siguranță nu se întâmplă asemenea accidente, cel mult dă o mașină peste tine. M-am dus la ea ca să-mi cumpăr niște brânză și m-am întors acasă cu brânză și  palpitații în aceeași   bani. Ele au început în momentul în care am greșit cărarea ce duce spre casă și am intrat ca fraiera, direct în grajd. Unde, am dat nas în nas cu un vițel de bivol cât o godzillă, care se uita amenințător la mine și mi-am amintit de povețele Ulianei la plecare.

         -  Să tragi bine poarta dragul mamii, că jițălu ăla îi nebun și dacă scapă nu-l mai prinde nimeni! - de fapt toți bivolii sunt nebuni, asta e arhicunoscut.  

       Am făcut stânga împrejur cu viteza supersonicului și am ieșit din curte cu gâtul sucit la spate, să văd dacă nu cumva mă atacă micul-monstru- negru-nebun-de-legat, , să-mi înfigă coarnele în cur. Am ieșit nevătămată dar am rămas cu palpitațiile. Și trei kile de brânză, bineînțeles. Că mâine mă duc la oraș si duc merinde la familie.

Termometrul arata 39 de grade la umbră. Parcă suntem în iad, aerul pur și simplu te arde. Mă gândesc cu compasiune la cei care acum sunt obligați să stea în cutiile de chibrituri de la orașe, între betoane supra-încinse.

Nu-mi arde de nimic în lumea asta. Nici de scris la roman, nici de pictat, nici de alergat, nici de mers în pădure, nici de citit.  Ca să nu mai vorbim de curățenia care ar fi iminentă. Mă consolez cu gândul că doar o femeie descreierată s-ar apuca pe o asemenea căldură să facă curat. Și oricum în afară de mine și câini, nu-mi calcă nimeni pragul, deci nu are cine să mă bârfească, de genul:

- Tu vecină, am fo’ ieri la Pelioae. Să vezi ce jeg avea în casă, îi atârnă păianjenii de pe tavan și praful de pe mobilă îi de două degete.

Iar în acest "dolce far niente", ce face omul? Gândește! Cu mintea pusă pe bigudiuri de sunetul gaterului care răcnește de azi dimineață. L-a apucat pe careva azi hărnicia. Poate a inventat omul o nouă metodă de sinucidere: prin supraîncălzire, fierbere și explozie. Altfel nu-mi explic de ce te-ai apuca să  tai lemne pe canicula asta.

 Am un tablou în camera de zi la care i-am dat titlul “Eu în chip de Maica Tereza”. L-am atârnat în locul cel mai vizibil ca să-mi amintească că era o vreme când mă străduiam din răsputeri să devin o a doua  Tereza, când îmi doream să pot deveni atât de bună încât să se topească gheața din frigiderul oamenilor când le intru în casă. Iar străduința asta îmi aducea mai mult suferință decât satisfacție. Eram ferm convinsă că de una singură am capacitatea de a rezolva problemele societății,  a lumii întregi. Cu trecerea timpului am devenit însă conștientă, că de fapt schimbarea trebuie să o fac în interior. Să-mi îmblânzesc întâi propriul  suflet iar această blândețe va fi adevărata contribuție la schimbarea lumii. Am descoperit că lumea asta are o armonie și o ordine naturală, nu e nevoie de intervenția mea forțată ca să schimb ceva. Există în ea războaie, foamete, mârșăvie, politicieni corupți până în măduva oaselor, oameni groaznic de răi, criminali, violatori și aș putea să fac aici o înșiruire de două pagini. Dar dincolo de toate astea există o sacralitate, o magie pe care ești capabil să e descoperi pe măsură ce blândețea din sufletul crește și te apropii de autenticitatea ta.

Iar această blândețe trebuie în primul rând să o îndrepți către propria-ți persoană, să înveți să te ierți. E modul cel mai sigur de a lăsa în urmă aroganța și de a-și crește compasiunea față de ceilalți. Iertându-te pe tine, vei putea să-i ierți și pe ceilalți. Fiind blând cu tine vei putea fi blând și cu ceilalți. Și astfel începi să transcenzi dualitatea, să descoperi că totul are un potențial de sacralitate, depinde doar de locul din care privești. Devii conștient că nimic din ceea ce te deranjează nu-și are sursa în exteriorul tău, că poți trăi în lumea asta așa cum e ea creată, cu bune și rele. Te eliberezi din strâmtoare și găsești armonia. În acel moment “a servi” devine ceva natural pentru că ești conștient că binele care îl faci celuilalt de fapt ți-l faci ție. Iar dacă nu pot să-i faci un bine, lasă-l în plata Domnului, să meargă pe cărarea lui.

Nu poți birui lumea de unul singur, trebuie doar să-i respecți ordinea. Nu poți să-i salvezi pe toți, poți în schimb să devii mai tolerant față de ei.

Așa cum îmi exercit eu toleranța în acest moment cu “gateristul”. Cred ca am să mă duc să-i duc o sticlă cu apă rece ca să previn decesul lui iminent.Și îi spun să se oprească ca să restabilim cumva ordinea naturala a lucrurilor. Adică să readucem liniștea în Ocolișel. Sunt o tolerantă, ce mai!

                     Căldură mare, mon chere! 

Timpul nu există de cumpărat, doar de trăit

            Este  extrem de cald afară. Plantele atârnă triste, ofilite, însetate, chiar dacă le ud de două ori pe zi. Zidurile casei sunt încinse, acoperișul stă să se scurgă în streșini. Câinii s-au refugiat în garaj, stau culcați pe dale, cu limbile atârnând.           

           E liniște în sat. Nu se aude nici un zgomot, parcă e liniștea dinaintea furtunii. Dar nu se arată nici o furtună. Cerul e de un albastru transparent, nici urmă de nori. De două zile  nu am văzut țipenie de om. Trăiesc puține suflete în sat, dar parcă și ele au plecat undeva departe, pe un tărâm mai răcoros mai aproape de polul nord, ca să poată respira fără să li se încingă plămânii.

           În casă e bine, temperatură suportabilă. Aici singurele zgomote sunt ticăitul ceasului și zumzetul frigiderului. Tic-tac, tic- tac, tic-tac, tic-tac… cu fiecare bătaie zgomotul devine parcă tot mai puternic, vrând să-mi atragă atenția că timpul trece într-un mod nemilos. De la noi, de la mine, de la tine!

          TIMPUL, averea noastră cea mai de preț. E într-atât de prețios încât nu există de cumpărat. Doar de trăit. Fiecare în felul lui, așa cum poate. Cum îl lasă INIMA  sau cum alege.

           Aici am eu o mare nedumerire! De ce unii aleg să trăiască urât când pot să aleagă să trăiască frumos. De ce unii aleg să fie răi când e atât de ușor să fii bun? De ce să trăim cu ura în suflet când putem alege să ne lipsim de ea?  De ce ne interesează totdeauna capra vecinului când a noastră moare de inaniție? De ce ne uităm mereu la așchia din ochiul confratelui când  noi umblăm prin lume cu o ditamai scândură în ochi?

         Singurul răspuns pe care îl găsesc este: îndoiala de sine. Acesta e motivul pentru care facem alegeri care nu ne onorează. Ea este cea care ne provoacă anxietate, gelozie, aroganță, frustrare, nevoia de a-i calomnia pe ceilalți, de a scuipa acolo unde simțim că nu putem să ajungem. Ea ne poartă într-o lume în care trăim pe baza instinctului animalic, ca și cum supraviețuirea ar fi posibilă doar dacă îl omorâm pe celălalt, îl rupem cu caninii și îl mâncăm. Tot ea ne împinge spre o zonă de perpetuă sărăcie, în care  simțim o  foame dureroasă și o eternă teamă de moarte, o lume de paranoia, bântuită de o agitație sufletească chinuitoare.  Un tărâm în care ne simțim bine doar când îi împroșcăm cu noroi pe ceilalți, pentru că suntem  măcinați de îndoieli monstruoase, în ceea ce privește valoarea propriei noastre persoane.

           Trăim într-o permanentă frică de noi înșine. Ne este rușine de noi, de ceea ce suntem, de cum am fost crescuți, de familia pe care ne-am întemeiat-o, de alegerile pe care le-am făcut în viață. În loc să curățăm gunoiul ne ferim de el, încercăm să-l maturăm sub covor. Nu facem nici cel mai mic efort de a-l scoate din casa sufletului nostru, preferăm să trăim  mânjiți cu propriile emoții conflictuale. Le acumulăm ani de zile iar când nu mai avem loc sub covor începem să le aruncăm în cap la ceilalți.

  - Ia de aici niște smoală, că am destulă, pot să o împart cu tine! - fără să ne punem întrebarea dacă celălalt are nevoie de smoala noastră.  

         Eu încă mai cred că lumea asta la început a fost pură și curată pentru fiecare dintre noi. Sunt de asemenea convinsă că toți avem posibilitatea de a recupera  curățenia originară. Dar asta cere efort! Iar primul pas este recunoașterea ADEVĂRULUI. Acela, că suntem coborâți în această întrupare spre a trăi armonios și în pace lăuntrică. Cu noi și cu ceilalți.  Avem datoria să prețuim viața, conștienți că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru calitatea ei. Nimeni, niciodată nu o va putea face în locul nostru!

      Avem cu toții loc aici pe suprafața Mamei Pământ. Oricum s-ar învârti nu o să ne arunce niciodată din spinare, să ne lase să plutim în derivă printre stele și găuri negre. Iar dacă plutim în derivă, este exclusiv vina NOASTRĂ. Avem la îndemână toate facultățile necesare pentru a regăsi starea naturală de bine fundamental, cu care am coborât în această lume. Trebuie doar să privim adânc în inima noastră și să facem alegerea corectă. Pe aceea, care ne îndepărtează de zona de conflict și ne apropie de curățenia originară. 

                     Tu ce alegi?

       

        Îmi vin în minte niște frumoase versuri tibetane

            „Fie ca ignoranța întunecată a ființelor însuflețite

                        să se risipească

          Fie ca toate ființele să se bucure de o profundă           

                     glorie strălucitoare”