Căldura persistă și coafura rezistă. Nici nu îmi vine să ies din
casă. Acum vreo două ore m-am aventurat până la tanti Uliana ( ce nume ciudat)
care are un ochi roșu, plin de sânge de la lovitura care a încasat-o de la bivolița
proprie și personală. În timp ce o mulgea i-a tras o coadă peste ochi. Și nu se poate duce la "doftor" că "nebuna" nu stă s-o mulgă altcineva. La oraș
cu siguranță nu se întâmplă asemenea accidente, cel mult dă o mașină peste
tine. M-am dus la ea ca să-mi cumpăr niște brânză și m-am întors acasă cu
brânză și palpitații în aceeași bani.
Ele au început în momentul în care am greșit cărarea ce duce spre casă și am
intrat ca fraiera, direct în grajd. Unde, am dat nas în nas cu un vițel de
bivol cât o godzillă, care se uita amenințător la mine și mi-am amintit de
povețele Ulianei la plecare.
- Să tragi bine poarta dragul mamii, că jițălu ăla
îi nebun și dacă scapă nu-l mai prinde nimeni! - de fapt toți bivolii sunt nebuni, asta e arhicunoscut.
Am
făcut stânga împrejur cu viteza supersonicului și am ieșit din curte cu gâtul
sucit la spate, să văd dacă nu cumva mă atacă micul-monstru- negru-nebun-de-legat,
, să-mi înfigă coarnele în cur. Am ieșit nevătămată dar am rămas cu
palpitațiile. Și trei kile de brânză, bineînțeles. Că mâine mă duc la oraș si
duc merinde la familie.
Termometrul arata 39 de grade la
umbră. Parcă suntem în iad, aerul pur și simplu te arde. Mă gândesc cu
compasiune la cei care acum sunt obligați să stea în cutiile de chibrituri de
la orașe, între betoane supra-încinse.
Nu-mi arde de nimic în lumea
asta. Nici de scris la roman, nici de pictat, nici de alergat, nici de mers în pădure,
nici de citit. Ca să nu mai vorbim de
curățenia care ar fi iminentă. Mă consolez cu gândul că doar o femeie
descreierată s-ar apuca pe o asemenea căldură să facă curat. Și oricum în afară
de mine și câini, nu-mi calcă nimeni pragul, deci nu are cine să mă bârfească,
de genul:
- Tu vecină, am fo’ ieri la Pelioae. Să vezi ce
jeg avea în casă, îi atârnă păianjenii de pe tavan și praful de pe mobilă îi de
două degete.
Iar în acest "dolce far niente",
ce face omul? Gândește! Cu mintea pusă pe bigudiuri de sunetul gaterului care
răcnește de azi dimineață. L-a apucat pe careva azi hărnicia. Poate a inventat
omul o nouă metodă de sinucidere:
prin supraîncălzire, fierbere și explozie. Altfel nu-mi explic de ce te-ai
apuca să tai lemne pe canicula asta.
Am un tablou în camera de zi la care i-am dat
titlul “Eu în chip de
Maica Tereza”. L-am atârnat în locul cel mai vizibil ca să-mi amintească că era
o vreme când mă străduiam din răsputeri să devin o a doua Tereza, când îmi doream să pot deveni atât de
bună încât să se topească gheața din frigiderul oamenilor când le intru în
casă. Iar străduința asta îmi aducea mai mult suferință decât satisfacție. Eram
ferm convinsă că de una singură am capacitatea de a rezolva problemele
societății, a lumii întregi. Cu trecerea
timpului am devenit însă conștientă, că de fapt schimbarea trebuie să o fac în
interior. Să-mi îmblânzesc întâi propriul suflet iar această blândețe va fi adevărata
contribuție la schimbarea lumii. Am descoperit că lumea asta are o armonie și o
ordine naturală, nu e nevoie de intervenția mea forțată ca să schimb ceva. Există
în ea războaie, foamete, mârșăvie, politicieni corupți până în măduva oaselor,
oameni groaznic de răi, criminali, violatori și aș putea să fac aici o
înșiruire de două pagini. Dar dincolo de toate astea există o sacralitate, o
magie pe care ești capabil să e descoperi pe măsură ce blândețea din sufletul
crește și te apropii de autenticitatea ta.
Iar această blândețe trebuie în
primul rând să o îndrepți către propria-ți persoană, să înveți să te ierți. E
modul cel mai sigur de a lăsa în urmă aroganța și de a-și crește compasiunea
față de ceilalți. Iertându-te pe tine, vei putea să-i ierți și pe ceilalți.
Fiind blând cu tine vei putea fi blând și cu ceilalți. Și astfel începi să
transcenzi dualitatea, să descoperi că totul are un potențial de sacralitate,
depinde doar de locul din care privești. Devii conștient că nimic din ceea ce
te deranjează nu-și are sursa în exteriorul tău, că poți trăi în lumea asta așa
cum e ea creată, cu bune și rele. Te eliberezi din strâmtoare și găsești armonia.
În acel moment “a servi”
devine ceva natural pentru că ești conștient că binele care îl faci celuilalt
de fapt ți-l faci ție. Iar dacă nu pot să-i faci un bine, lasă-l în plata
Domnului, să meargă pe cărarea lui.
Nu poți birui lumea de unul
singur, trebuie doar să-i respecți ordinea. Nu poți să-i salvezi pe toți, poți
în schimb să devii mai tolerant față de ei.
Așa cum îmi exercit eu toleranța
în acest moment cu “gateristul”.
Cred ca am să mă duc să-i duc o sticlă cu apă rece ca să previn decesul lui
iminent.Și îi spun să se oprească ca să restabilim cumva ordinea naturala a lucrurilor. Adică să readucem liniștea în Ocolișel. Sunt o tolerantă, ce mai!
Căldură mare, mon chere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu