Cuvântul care a fost
definitoriu pentru .ultima mea escapadă a fost “ CURAJ”. L-am auzit cred că de sute
de ori. Înainte de a pleca, l-am văzut scris de zeci de ori în comentariile de
pe Facebook, l-am auzit după ce m-am întors și încă îl mai citesc, chiar și la
o săptămână de la întoarcere. Curaj la ce? Să trăiești? Mă îndoiesc că ai nevoie
de așa ceva. Ai nevoie de el ca să NU trăiești. Să rămâi prins în rutina
ucigașă a vieții, să te lași măcinat între pietrele de moară, care te ucid
încet, târându-te între un serviciu care te chinuie în fiecare zi și oameni
pe care îi detești. Să rămâi în capcana dimineților eterne de luni, dimineți
care îți provoacă depresie și te fac să te simți înlănțuit cu bile grele la
picioare, asemeni contelui de Monte Cristo. Să târăști după tine leșul în
putrefacție al unei căsnicii de mult decedate, urându-te de fiecare dată când
te întorci în patul conjugal, care nu-ți mai servește decât la odihna oaselor zdrobite
de monotonia existenței tale. Nu mai miroase acolo de loc a amor, decât a pene
umezite de la transpirația coșmarurilor tale. Să stai catatonic în fața unui
ecran de televizor, privind la emisiuni idioate cu cocălari și curve de doi
bani, la știri menite să-ți înspăimânte existența. Pentru toate astea AI NEVOIE
de curaj. Pentru că într-o bună zi vei fi chemat la ordin de Șefu ’,fără drept
de apel. Ce îi vei spune atunci?
Eu îi voi spune că mi-am
vândut bijuteriile ca să pot pleca în Nepal. Că sunt o iresponsabilă și nu mă gândesc că
puteam să le vând la bătrânețe ca să-mi cumpăr pită sau să-mi plătesc azilul 3
luni. Am să-i spun că am avut încredere într-un om pe care nu-l văzusem în
viața mea, că mi-am încredințat lui doua săptămâni din „prețioasa” mea viața,
fără să mă gândesc înainte, nici măcar 24 de ore. Am să-i povestesc că m-am
plimbat pe malul râului sacru Bagmati, printre rugurile funerare, între sadhu “înveșmântați”
în cenușa morților, între temple în care se mai sacrifică animale spre mulțumirea
lui Shiva.
Apoi am urcat muntele. Și
am tot urcat trei zile, cu dorința de a mă simți mai aproape de EL. În speranța
că poate îi văd urma lui Yeti cel păros
și picior numărul 50. Am trăit spaima
omului sufocat de răul de altitudine, momentul în care simți că plămânii îți vor exploda dacă mai
faci un pas în sus. Însă, acolo sus pe Poon Hill, am văzut “doar” munții
Himalaia cu piscurile scăldate în aurul soarelui răsărind. Le-am gustat numele
pe rând, le-am repetat obsesiv : Daulaghiri, Annapurna, Machhapuchhre. Le-am
încrustat în memoria celulelor mele, ca
să mă pot întoarce acolo când sunt tristă. Am plâns lacrimi de bucurie privind peisajul, de o frumusețe greu de cuprins cu
inima.
Apoi am coborât și ne-am
scăldat în apă caldă cu bătrâni ce nu-și mai cunoșteau vârsta. Apoi am zburat
în cer cu vulturii, am alunecat în canoe pe apă printre crocodili. M-am întristat
la vederea elefanților în lanțuri. M-am
bucurat la vederea rinocerilor păscând leneși în jungla, a maimuțelor sărind
vesele printre crengi, a ursului ce trecea sfidător prin fața mașinii
chemându-și puiul după el, a bizonilor coborați la vale doar în cinstea
noastră.
Apoi am alunecat iar cu
barca pe râul învolburat, am urlat cât m-au ținut plămânii la fiecare val.
Am să-i povestesc că m-am
bucurat de dal bat power, de tatopani, de mirodenii alese, de cântec , de dans,
de mirosuri, de frumusețea oamenilor, de bunătatea lor, de Kukuri, de prieteni
noi, de zâmbete, de îmbrățișări, de frig, de căldură, de Buddha, de locuri
sfinte, de acorduri de chitară, de picături de ploaie, de razele soarelui, de gălăgia
orașului, de poluarea mașinilor îmbătrânite de drumuri imposibile, de liniștea
muntelui, de culorile steagurilor de rugăciune, de sunetul gongului în templul
ce se trezea la viață, de căldura sacului de dormit la -2 grade în cameră, de
dansul păunului, de frica ce mi-a mușcat din mădulare la gândul zborului, de zâmbetul
copiilor, de verdeața lanurilor de orez.
Credeți că o să-mi spună
că am fost curajoasă? Cu siguranță nu. O să-mi zică : - - Bravo fată! Ai știut să te bucuri
de tot ce v-am dat.
Iar pentru asta nu ai
nevoie de curaj. Doar de a simți nevoia de a trăi. "De -adevăratelea".
Îi mulțumesc lui Tavi
Segărceanu, alias Sega, (autorul de talie planetară) , pentru că a făcut
posibilă această aventură în Nepal. Că ne-a dat voie să pătrundem în cotloanele
sufletului său, să mergem pe urmele aventurilor lui, să-i cunoaștem și noi pe
acei oameni, care i-au marcat viața. Îi mulțumesc lui Lama ghidul nebun, că ne-a
călăuzit pașii pe munte, lui Shaila căpitanul, care a căzut din propria lui
barcă, Lui Sushma și Maya că ne-au hrănit cu cel mai bun dal bat “power” din lume, Lui Hari ghidul expert,
care ne-a ocrotit de crocodili și fiarele pădurii cu un băț de bambus, cărăușilor care s-au spetit cărând bagajele noastre, lui Petra care mi-a suportat sforăitul atâtea nopți și nu în
ultimul rând domnului arheolog Basanta Bidari, pentru că și-a împărtășit înțelepciunea
cu noi.
PS. Îi mulțumesc și lui
Bogyo, beagle-ul atomic. că m-a așteptat
răbdător acasă și nu s-a supărat pe mine.
Annapurna sud văzut la coborâre |
Annapurna în răsăritul de soare |
Cu Petra, cea care m-a suportat eroic |
Lama ghidul nebun cu Sega |
Peisajul ăsta mi-a tăiat respirația |
Toti de-a fir a păr |