Curaj? Mă faci să râd!

                             

Cuvântul care a fost definitoriu pentru .ultima mea escapadă a fost “ CURAJ”. L-am auzit cred că de sute de ori. Înainte de a pleca, l-am văzut scris de zeci de ori în comentariile de pe Facebook, l-am auzit după ce m-am întors și încă îl mai citesc, chiar și la o săptămână de la întoarcere. Curaj la ce? Să trăiești? Mă îndoiesc că ai nevoie de așa ceva. Ai nevoie de el ca să NU trăiești. Să rămâi prins în rutina ucigașă a vieții, să te lași măcinat între pietrele de moară, care te ucid încet, târându-te între un serviciu care te chinuie în fiecare zi și oameni pe care îi detești. Să rămâi în capcana dimineților eterne de luni, dimineți care îți provoacă depresie și te fac să te simți înlănțuit cu bile grele la picioare, asemeni contelui de Monte Cristo. Să târăști după tine leșul în putrefacție al unei căsnicii de mult decedate, urându-te de fiecare dată când te întorci în patul conjugal, care nu-ți mai servește decât la odihna oaselor zdrobite de monotonia existenței tale. Nu mai miroase acolo de loc a amor, decât a pene umezite de la transpirația coșmarurilor tale. Să stai catatonic în fața unui ecran de televizor, privind la emisiuni idioate cu cocălari și curve de doi bani, la știri menite să-ți înspăimânte existența. Pentru toate astea AI NEVOIE de curaj. Pentru că într-o bună zi vei fi chemat la ordin de Șefu ’,fără drept de apel. Ce îi vei spune atunci?

Eu îi voi spune că mi-am vândut bijuteriile ca să pot pleca în Nepal. Că sunt o iresponsabilă și nu mă gândesc că puteam să le vând la bătrânețe ca să-mi cumpăr pită sau să-mi plătesc azilul 3 luni. Am să-i spun că am avut încredere într-un om pe care nu-l văzusem în viața mea, că mi-am încredințat lui doua săptămâni din „prețioasa” mea viața, fără să mă gândesc înainte, nici măcar 24 de ore. Am să-i povestesc că m-am plimbat pe malul râului sacru Bagmati, printre rugurile funerare, între sadhu “înveșmântați” în cenușa morților, între temple în care se mai sacrifică animale spre mulțumirea lui Shiva.

Apoi am urcat muntele. Și am tot urcat trei zile, cu dorința de a mă simți mai aproape de EL. În speranța că poate îi văd urma lui Yeti cel  păros și picior numărul 50. Am trăit  spaima omului sufocat de răul de altitudine, momentul în care  simți că plămânii îți vor exploda dacă mai faci un pas în sus. Însă, acolo sus pe Poon Hill, am văzut “doar” munții Himalaia cu piscurile scăldate în aurul soarelui răsărind. Le-am gustat numele pe rând, le-am repetat obsesiv : Daulaghiri, Annapurna, Machhapuchhre. Le-am încrustat în  memoria celulelor mele, ca să mă pot întoarce acolo când sunt tristă. Am plâns lacrimi de bucurie privind  peisajul, de o frumusețe greu de cuprins cu inima.

Apoi am coborât și ne-am scăldat în apă caldă cu bătrâni ce nu-și mai cunoșteau vârsta. Apoi am zburat în cer cu vulturii, am alunecat în canoe pe apă printre crocodili. M-am întristat  la vederea elefanților în lanțuri. M-am bucurat la vederea rinocerilor păscând leneși în jungla, a maimuțelor sărind vesele printre crengi, a ursului ce trecea sfidător prin fața mașinii chemându-și puiul după el, a bizonilor coborați la vale doar în cinstea noastră.

Apoi am alunecat iar cu barca pe râul învolburat, am urlat cât m-au ținut plămânii la fiecare val.

Am să-i povestesc că m-am bucurat de dal bat power, de tatopani, de mirodenii alese, de cântec , de dans, de mirosuri, de frumusețea oamenilor, de bunătatea lor, de Kukuri, de prieteni noi, de zâmbete, de îmbrățișări, de frig, de căldură, de Buddha, de locuri sfinte, de acorduri de chitară, de picături de ploaie, de razele soarelui, de gălăgia orașului, de poluarea mașinilor îmbătrânite de drumuri imposibile, de liniștea muntelui, de culorile steagurilor de rugăciune, de sunetul gongului în templul ce se trezea la viață, de căldura sacului de dormit la -2 grade în cameră, de dansul păunului, de frica ce mi-a mușcat din mădulare la gândul zborului, de zâmbetul copiilor, de verdeața lanurilor de orez.

Credeți că o să-mi spună că am fost curajoasă? Cu siguranță nu. O să-mi zică : - - Bravo fată! Ai știut să te bucuri de tot ce v-am dat.

Iar pentru asta nu ai nevoie de curaj. Doar de a simți nevoia de a trăi. "De -adevăratelea".

Îi mulțumesc lui Tavi Segărceanu, alias Sega, (autorul de talie planetară) , pentru că a făcut posibilă această aventură în Nepal. Că ne-a dat voie să pătrundem în cotloanele sufletului său, să mergem pe urmele aventurilor lui, să-i cunoaștem și noi pe acei oameni, care i-au marcat viața. Îi mulțumesc lui Lama ghidul nebun, că ne-a călăuzit pașii pe munte, lui Shaila căpitanul, care a căzut din propria lui barcă, Lui Sushma și Maya că ne-au hrănit cu cel mai bun dal bat “power” din lume, Lui Hari ghidul expert, care ne-a ocrotit de crocodili și fiarele pădurii cu un băț de bambus, cărăușilor care s-au spetit cărând bagajele noastre, lui Petra care mi-a suportat sforăitul atâtea nopți și nu în ultimul rând domnului arheolog Basanta Bidari, pentru că și-a împărtășit înțelepciunea cu noi.

PS. Îi mulțumesc și lui Bogyo,  beagle-ul atomic. că m-a așteptat răbdător acasă și nu s-a supărat pe mine.

Annapurna sud văzut la coborâre

Annapurna în răsăritul de soare

Cu Petra, cea care m-a suportat eroic

Lama ghidul nebun cu Sega

Peisajul ăsta mi-a tăiat respirația

Toti de-a fir a păr

 

  

Mirosul de tămâie și necunoscutul

Îmi stăruie un vag miros de tămâie în nări. Amestecat cu mirosul amar de țigară. Și amintirea căutarii. Și ecoul cuvintelor... frumoasă... frumoasă... frumoasăăăăă .

 E ceață dacă privesc pe imensul geam al livingului. Dar oare de ce e ceață cănd privesc înăuntru? Nu e ceva normal să fie ceață aici în cameră! Deasă, atât de deasă încât nu văd cuvintele, nici măcar nu le simt. Parcă sunt in deșert. Simt nisipul sub tălpi și înțepătura lui pe piele. E atît de real. Mirosul de tămâie persistă. Îmi dau seama ca e pe piele... în pori. Cum să miroși a tămâie? Și a liniște? Poate liniștea să aiba un miros? Da, miros de nu vreau nimic... nici cafea, nici portocale...

De cănd stau și mă holbez la ecran ceața a început să se risipească... încet dar sigur. Ecoul s-a stins. Soarele a invadat camera risipind mirosurile. A rămas doar amintirea căutării. A plecat și nisipul de sub tălpi. Ce zi o fi azi? Habar nu am... Contează?  O zi, pur și simplu, încă una. Din viața mea și a ta... O zi în  care trăiești pur și simplu. Așa cum alegi să o faci. În rutina criminală sau alegând să te bucuri. De orice! De sunetul ce vine din micuțul aparat de radio, de cafeaua ce s-a racit în cană, de căldura soarelui ce pătrunde prin geam, de căutare, de neliniște,  de mirosul de tămâie de pe piele, de dansul pe muchia de cuțit, de faptul că ai o inimă în coșul pieptului. Una ce poate fi vulnerabilă, expusă, rănită, una în care lumea și alți oameni  pot să intre, să te atingă. Și ce dacă? Adevăratul războinic e acela, care își permite să fie vulnerabil, asemeni unei curgeri de apă. Acesta e modul în care își arată blândețea și curajul. Pentru că blândețea este o calitate umană irezisitbilă, ce poate să topească cele mai împietrite inimi.

Toata existența e o mișcare de pendulare... înainte-înapoi. Dans pe muchie de cuțit. Care uneori poate fi dureros... pentru că simți muchia sub talpă. Și frica în rărunchi: dacă mă tai, dacă îmi curge sănge? Și ce dacă curge? De asta l-a facut Șefu lichid, ca să curgă. Ca și lacrimile. Dacă nu ar curge, de unde ai ști că ești om, că ești viu? Cum ai ști să modelezi contrariile, umanitatea? Crezi că ai putea sa-ți trezești inima? Cu siguranță NU! Pentru ca așa cum zice Hazrat Inayat Khan: inima ta nu e vie până când nu a trăit durerea.

Privesc în gol  de jumate de oră. Văd in el doar  necunoscutul. Știu că e riscant să trăiești pe marginea lui. Dar e singurul loc din care întrezărești  propria ta direcție de evoluție. Din ceața rutinei  ea nu se vede.  E singurul loc din care se deschid noile posibilități. Doar abandonând familiarul, vechiul reușești să deschizi noi uși. Am simțit asta cel mai puternic stând la capătul lumii în Finisterre, acolo unde se zice că se întâlnește Cerul cu Pământul. Acolo unde valurile Atlanticului loveau cu forță stâncile, eliberând energia vieții. Acea tensiune pe care am resimțit-o acolo e identică cu dansul pe muchia de cuțit din viața noastră. Doar in acest dans iți poți manifesta creativitatea maximă. Doar în zona aceea, poți simți că trăiești cu adevarat.

 “ Acolo e vidul si acolo e Dumnezeu: la mijloc. Avem nevoie de viziune panoramica. Altfel nu exista diferență de potențial, nu există electricitate; nu există bucurie” ( părintele William McNamara)

Asta e urarea mea pentru anul 2014: Priviți cu curaj către necunoscut! Frica voastră e doar un gând. Care vă oprește din a trăi… Deschideți ușile, chiar dacă nu știți ce se află in spatele lor. S-ar putea să aveți o supriza neașteptat de plăcută. Săngele ce murdărește muchia cuțitului coaguleză foarte repede. Lacrimile se uscă înainte de a ajunge la bărbie.În schimb, ați putea să descoperiți că sunteți vii. E al naibii de plăcut! Să trăiești! Welcome to my world!

                                               Vă iubesc!

ps: inspirat pe alocuri de cuvintele lui John Welwood.. un maestru în deschiderea inimii

foto:moi, in Finisterre locul în care se întalnește lumea fizica cu lumea subtilă

Războiul fluturilor

It’s a good day to die ... la la la la – o cânt de mai bine de două săptămâni. Îmi răsună în cutia craniană redundant. Se oprește pentru câteva secunde, doar ca să revină cu forţă şi mai mare, alunecând prin circumvoluţiunile creierului meu, asemeni apei, pe toboganele aqua-parcului. De ce mă obsedează melodia asta ? Cred că am ascultat-o până acum, de un milion de ori,  o ascult în continuare: I want to fly higher, higher  than I’ve been before- burning with desire, I’am ready to open the door...

 E prima dată, de când merg către raiul meu la munte, că  mă simt asemeni criminalului ce se întoarce la locul faptei. Simţeam adrenalina urcându-mi prin vene, dând naştere unei stări de furie, căreia nu-i găseam explicaţia. Cu fiecare kilometru ce mă ducea mai aproape, o simţeam  punând stăpânire  pe tot corpul meu, inundându-mi in final  creierul . WTF? De obicei trăiam starea asta la  plecare! E o stare cunoscută de toţi cei ce îşi petrec acolo câteva ore sau zile. Eu o numesc “sindromul plecării din Ocolisel”. De ce s-a inversat acum emoţia? Ceva nu e în regulă, m-am defectat? Ar trebui să fiu tot mai relaxată, cu fiecare kilometru parcurs, iar eu devin tot mai agitată. Când am dat curba la dreapta  eram asemeni vulcanului Teide, înainte de a-şi scuipa bolovanii din burta încinsă, gata să explodez, din clipa în clipă. Mă şi vedeam scuipând pietre negre, imense, pe drumul de ţară, le  vedeam rostogolindu-se în vale, producând calamităţi ireversibile. Drumul era plin cu  sute de fluturi maro. Și asta mă infuria! Nu se dădeau din calea roților, trebuia sa trec peste ei.   Încercam metoda infailibilă: concentrare pe inspir şi expir. Vezi să nu funcţioneze! M-am dat bătută. M-am abandonat furiei: dă-i gaz, manifestă-te în toată splendoarea ta, eşti de vis! O gazdă perfectă, plină de o furie drăgălaşă, nevinovată, plăcută de-a dreptul. Orice musafir ar trebui să fie încântat de starea ta minunată, de ospitalitatea ta fără margini. Trânteşti minunat pâinea pe masă, omleta cu  siguranță  e încărcată cu energia iubirii necondiţionate, ce să mai spun despre  salată. Fii sigură, musafirul tău se simte ca în rai,  va înghiți mâncarea preparată de tine,  cu mult “drag”. Nu m-aş mira de loc,  să-ți mulţumească pentru masă, apoi să pornească pe jos către casă. Bravo! Ai reuşit! Ar trebui să arunci vasele pe geam, în loc să le speli. Poate asta ţi-ar risipi furia.

A fost momentul în care mi-a căzut privirea pe minuscula cană din ceramică de pe bar. De acolo a alunecat către sticla goală din faţa geamului, la furculiţa uitată pe bar, la firimiturile de pâine uscate. Cuvintele îmi urlau în ureche: it’s a good day to die! La la la la... Vinul scurs pe tastele laptopului, nişte lupi, un pantalon de trening mov cu urme de vopsea, o ţigară fumegând leneşă în scrumieră, carbonara, focul, sudoarea din saună, carnea de pui ca iasca, hohotele de râs, şoaptă la urechea stângă, apoi la cea dreaptă... Am înţeles!

Nu vroiam să-mi amintesc! Dar - vrând parcă să-mi facă in ciudă -  fiecare fir de praf vorbea. Despre fluturii din stomac, pe care am jurat că nu-i voi mai simţi niciodată. Să-i ia naiba! Mi-era atât de bine fără ei.” Dar tu nu, că Batman”! Iar ei – fluturii - se simt obligaţi să se înghesuie, să se înghiontească, să zboare drăgălaş, să strălucească, să dea din gene mărunt. Na bine mă, lasă-i să se desfăşoare! Tot e bine că ai înţeles, în sfârşit. Că doar eşti fata deşteaptă, ai un creier al naibii de bine mobilat. Mobilă italiană de primă mână, lemn de stejar, fără noduri.

În acel moment, am acceptat furia. E parte din mine ca şi plămânii, stomacul, ochii, nasul. Când mă doare capul nu mă duc la abator să mi-l taie, încerc să-l vindec. La fel şi cu furia, e a mea, nu pot pur şi simplu să o trântesc de pământ ca pe un scuipat. A inceput se dizolve, cu încetineală ardelenească. Se scurgea din vene în carne, apoi în pori, se prelingea pe piele. Am lăsat-o să se prelingă pe podeaua de piatră. Am semnat tratatul de pace cu Mini me, am pus capăt războiului cu fluturii. Le-am dat voie să-şi facă zborul nupţial, m-am bucurat de mângâierea aripilor mătăsoase şi ciripitul lor. Mi-am trecut mâna cu drag peste cutele cearceafului, m-am cuibărit pe locul din dreapta, am iertat fluturii şi m-am iertat pe mine. Am dormit 4 ore, un somn plin de vise ciudat de reale, în care fluturii nu-mi deranjau stomacul. Erau liberi, zburau pe un câmp presărat cu margaretele mele preferate. Mă bucuram de ei, nu mai eram obligată să-i calc cu roțile mașinii,  îi iubeam de-a dreptul, erau ai mei.

                                       Vă iubesc