Este extrem de cald afară. Plantele
atârnă triste, ofilite, însetate, chiar dacă le ud de două ori pe zi. Zidurile
casei sunt încinse, acoperișul stă să se scurgă în streșini. Câinii s-au refugiat
în garaj, stau culcați pe dale, cu limbile atârnând.
E liniște în sat. Nu se aude nici un zgomot, parcă e liniștea dinaintea
furtunii. Dar nu se arată nici o furtună. Cerul e de un albastru transparent,
nici urmă de nori. De două zile nu am văzut
țipenie de om. Trăiesc puține suflete în sat, dar parcă și ele au plecat undeva
departe, pe un tărâm mai răcoros mai aproape de polul nord, ca să poată
respira fără să li se încingă plămânii.
În casă e bine, temperatură
suportabilă. Aici singurele zgomote sunt ticăitul ceasului și zumzetul
frigiderului. Tic-tac, tic- tac, tic-tac, tic-tac… cu fiecare bătaie zgomotul
devine parcă tot mai puternic, vrând să-mi atragă atenția că timpul trece
într-un mod nemilos. De la noi, de la mine, de la tine!
TIMPUL, averea noastră cea mai de
preț. E într-atât de prețios încât nu există de cumpărat. Doar de trăit. Fiecare
în felul lui, așa cum poate. Cum îl lasă INIMA sau cum alege.
Aici am eu o mare nedumerire! De ce unii aleg
să trăiască urât când pot să aleagă să trăiască frumos. De ce unii aleg să fie
răi când e atât de ușor să fii bun? De ce să trăim cu ura în suflet când putem
alege să ne lipsim de ea? De ce ne
interesează totdeauna capra vecinului când a noastră moare de inaniție? De ce
ne uităm mereu la așchia din ochiul confratelui când noi umblăm prin lume cu o ditamai scândură în
ochi?
Singurul răspuns pe care îl găsesc
este: îndoiala de sine. Acesta e motivul
pentru care facem alegeri care nu ne onorează. Ea este cea care ne provoacă
anxietate, gelozie, aroganță, frustrare, nevoia de a-i calomnia pe ceilalți, de
a scuipa acolo unde simțim că nu putem să ajungem. Ea ne poartă într-o lume în
care trăim pe baza instinctului animalic, ca și cum supraviețuirea ar fi
posibilă doar dacă îl omorâm pe celălalt, îl rupem cu caninii și îl mâncăm. Tot
ea ne împinge spre o zonă de perpetuă sărăcie, în care simțim o foame dureroasă și o eternă teamă de moarte, o
lume de paranoia, bântuită de o agitație sufletească chinuitoare. Un tărâm în care ne simțim bine doar când îi
împroșcăm cu noroi pe ceilalți, pentru că suntem măcinați de îndoieli monstruoase, în ceea ce privește
valoarea propriei noastre persoane.
Trăim într-o permanentă frică de noi
înșine. Ne este rușine de noi, de ceea ce suntem, de cum am fost crescuți, de
familia pe care ne-am întemeiat-o, de alegerile pe care le-am făcut în viață.
În loc să curățăm gunoiul ne ferim de el, încercăm să-l maturăm sub covor. Nu
facem nici cel mai mic efort de a-l scoate din casa sufletului nostru, preferăm să trăim mânjiți cu propriile emoții
conflictuale. Le acumulăm ani de zile iar când nu mai avem loc sub covor
începem să le aruncăm în cap la ceilalți.
- Ia de aici niște smoală, că am destulă, pot să o împart cu tine! - fără
să ne punem întrebarea dacă celălalt are nevoie de smoala noastră.
Eu încă mai cred că lumea asta la
început a fost pură și curată pentru fiecare dintre noi. Sunt de asemenea convinsă
că toți avem posibilitatea de a recupera curățenia originară. Dar asta
cere efort! Iar primul pas este recunoașterea ADEVĂRULUI. Acela, că suntem
coborâți în această întrupare spre a trăi armonios și în pace lăuntrică. Cu noi
și cu ceilalți. Avem datoria să prețuim
viața, conștienți că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru calitatea
ei. Nimeni, niciodată nu o va putea face în locul nostru!
Avem cu toții loc aici pe suprafața Mamei
Pământ. Oricum s-ar învârti nu o să ne arunce niciodată din spinare, să ne lase
să plutim în derivă printre stele și găuri negre. Iar dacă plutim în derivă, este exclusiv vina NOASTRĂ. Avem
la îndemână toate facultățile necesare pentru a regăsi starea naturală de bine
fundamental, cu care am coborât în această lume. Trebuie doar să privim adânc în
inima noastră și să facem alegerea corectă. Pe aceea, care ne îndepărtează de
zona de conflict și ne apropie de curățenia originară.
Tu ce alegi?
Îmi vin în minte niște frumoase versuri
tibetane
„Fie ca ignoranța întunecată a
ființelor însuflețite
să se
risipească
Fie ca toate ființele să se bucure de
o profundă
glorie strălucitoare”
La fel si cu Iubirea,
RăspundețiȘtergereNu poti decat sa o traiesti...