Am trecut printr-o pățanie cu un cal acum câtva
timp. Să vă povestesc:
venind eu agale pe uliță către casă, văd doi cai adăpând la vale. Îmi zic în sinea mea: să
vezi că unu o ia către tine! Nu apuc să duc gândul până la capăt, că unul o și
ia la trap, prin apă către mine. Noroc că-s alergătoare rapidă, judec repede și mult. O zbughesc către poarta casei părăsite, vecină cu a mea, îi trag ușii un picior ala Bruce Lee, fac un salt în aer, trântesc poarta cu
putere. Se închide exact în nasul calului nechezând de mama focului. Cu mâinile și
picioarele amorțite de frică, înconjor curtea să intru pe portița din spate în
propria-mi curte. Poarta ferecată. Nici o problemă! Am picioare lungi, escaladez gardul , sar în propria-mi curte. Gata sunt în
siguranță! Ei de atunci nu mai ies la plimbare fără băț și spray de piper. Bien
sur, duc cu mine și spaima care mi-a rămas.
Deunăzi , așa mai către înserat
, mă hotărăsc să o iau către poienița mea fermecată, să adun juma’ de borcan de flori de cicoare,
să prepar un leac cu miere pentru o prietenă. Nu iau nici băț, nici spray, nici
ghete, doar un borcan gol. O să urc aici aproape, în spatele casei și o iau pâș - pâș pe drum
câțiva pași, nu am nevoie de arme. La ora asta nu o mai fi nici dracu pe acolo.
Mă cațăr până în deal, câinii după mine și ghici ce? Calu’ nebun legat exact pe
mijlocul drumului.
- Să mă întorc? Să trec pe lângă el? Nici într-un caz, dacă mă
mușcă naibii.
Deviez de la traseul obișnuit, o
iau direct pe costișă în sus. Câinii abia făceau față cu patru picioare, eu mă
cățăram prinzându-mă de smocurile de iarbă, de crengi pline de spini.
Transpirația îmi curgea șuvoaie, tufele mă zgâriau, dar eu urc cu spor,
privind uneori peste umăr să fiu sigură că bidiviul nu o ia după mine pe deal
în sus. Picioarele îmi merg în toate părțile în „teneși”, dar ajung în
vârf ca o învingătoare ce sunt.
Dau un ocol de vreo doi
kilometri, în căutare plantelor de leac. Nu găsesc nici măcar o petală ca să
nu mai vorbim de flori. Cicoarea încă nu e înflorită. Cu borcanul gol în
mână, mă dau bătută și mă întorc către casă.
Și acum să te ții! Dacă calul e
tot acolo, pe unde cobori? Conform principiilor lui Murphy, dacă un rău trebuie
să se întâmple, cu siguranță se va întâmpla. Calul e tot în drum, rânjește diabolic către mine. Nu-i nimic! Sar gardul și o iau la vale prin livada părăsită de lângă
casa mea. Ajung eu cumva la mine în curte. Iarba ne -cosită îmi ajunge până la
brâu , picioarele îmi alunecă prin toate hârtoapele, dulăul gigantic al celuilalt
vecin latră de după gard cu spume la gură, gata - gata să sară gardul și să mă
sfâșie în bucăți. Colac peste pupăză, calc într-un ditai mușuroi și mă umplu de sute de furnici care mă confundaseră cu cina. Dădeam din mâini și picioare de parcă eram conectată la doi
- două sute. Scap cu greu de invadatori
și îmi continui nestingherită drumul către ulița care mă va salva.
De peste vale, două vecine se holbează la mine
de parcă sunt femeia cu mustață de la circ. Le salut fluturând din mână,
ca și cum comportamentul meu este cel mai normal lucru de pe planetă. Cred că săracele își făceau cruci cu limba în
gură și își scuipau în sân, murmurând în surdină: piei satană!
Mai am un singur obstacol de
trecut : ultimul gard din țepușe de lemn, înalt de vreo-un metru și jumătate.
- Acu’ să te văd, ce gimnastă ești!
Deja mă și
văd cu vreo țepușă înfiptă în fund, așteptând mașina de la SMURD să mă
culeagă de pe gard. Dar Dumnezeu e bun și are grijă de cei curajoși! Găsesc porțiunea care servea pe vremuri de poartă, o împing cu ultimele puteri, mă strecor afară, le fac încă odată la doamne cu mâna, strigând:
- Sară bună să aveți doamnelor! Oare vine
ploaia?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu