Timpul nu există de cumpărat, doar de trăit

            Este  extrem de cald afară. Plantele atârnă triste, ofilite, însetate, chiar dacă le ud de două ori pe zi. Zidurile casei sunt încinse, acoperișul stă să se scurgă în streșini. Câinii s-au refugiat în garaj, stau culcați pe dale, cu limbile atârnând.           

           E liniște în sat. Nu se aude nici un zgomot, parcă e liniștea dinaintea furtunii. Dar nu se arată nici o furtună. Cerul e de un albastru transparent, nici urmă de nori. De două zile  nu am văzut țipenie de om. Trăiesc puține suflete în sat, dar parcă și ele au plecat undeva departe, pe un tărâm mai răcoros mai aproape de polul nord, ca să poată respira fără să li se încingă plămânii.

           În casă e bine, temperatură suportabilă. Aici singurele zgomote sunt ticăitul ceasului și zumzetul frigiderului. Tic-tac, tic- tac, tic-tac, tic-tac… cu fiecare bătaie zgomotul devine parcă tot mai puternic, vrând să-mi atragă atenția că timpul trece într-un mod nemilos. De la noi, de la mine, de la tine!

          TIMPUL, averea noastră cea mai de preț. E într-atât de prețios încât nu există de cumpărat. Doar de trăit. Fiecare în felul lui, așa cum poate. Cum îl lasă INIMA  sau cum alege.

           Aici am eu o mare nedumerire! De ce unii aleg să trăiască urât când pot să aleagă să trăiască frumos. De ce unii aleg să fie răi când e atât de ușor să fii bun? De ce să trăim cu ura în suflet când putem alege să ne lipsim de ea?  De ce ne interesează totdeauna capra vecinului când a noastră moare de inaniție? De ce ne uităm mereu la așchia din ochiul confratelui când  noi umblăm prin lume cu o ditamai scândură în ochi?

         Singurul răspuns pe care îl găsesc este: îndoiala de sine. Acesta e motivul pentru care facem alegeri care nu ne onorează. Ea este cea care ne provoacă anxietate, gelozie, aroganță, frustrare, nevoia de a-i calomnia pe ceilalți, de a scuipa acolo unde simțim că nu putem să ajungem. Ea ne poartă într-o lume în care trăim pe baza instinctului animalic, ca și cum supraviețuirea ar fi posibilă doar dacă îl omorâm pe celălalt, îl rupem cu caninii și îl mâncăm. Tot ea ne împinge spre o zonă de perpetuă sărăcie, în care  simțim o  foame dureroasă și o eternă teamă de moarte, o lume de paranoia, bântuită de o agitație sufletească chinuitoare.  Un tărâm în care ne simțim bine doar când îi împroșcăm cu noroi pe ceilalți, pentru că suntem  măcinați de îndoieli monstruoase, în ceea ce privește valoarea propriei noastre persoane.

           Trăim într-o permanentă frică de noi înșine. Ne este rușine de noi, de ceea ce suntem, de cum am fost crescuți, de familia pe care ne-am întemeiat-o, de alegerile pe care le-am făcut în viață. În loc să curățăm gunoiul ne ferim de el, încercăm să-l maturăm sub covor. Nu facem nici cel mai mic efort de a-l scoate din casa sufletului nostru, preferăm să trăim  mânjiți cu propriile emoții conflictuale. Le acumulăm ani de zile iar când nu mai avem loc sub covor începem să le aruncăm în cap la ceilalți.

  - Ia de aici niște smoală, că am destulă, pot să o împart cu tine! - fără să ne punem întrebarea dacă celălalt are nevoie de smoala noastră.  

         Eu încă mai cred că lumea asta la început a fost pură și curată pentru fiecare dintre noi. Sunt de asemenea convinsă că toți avem posibilitatea de a recupera  curățenia originară. Dar asta cere efort! Iar primul pas este recunoașterea ADEVĂRULUI. Acela, că suntem coborâți în această întrupare spre a trăi armonios și în pace lăuntrică. Cu noi și cu ceilalți.  Avem datoria să prețuim viața, conștienți că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru calitatea ei. Nimeni, niciodată nu o va putea face în locul nostru!

      Avem cu toții loc aici pe suprafața Mamei Pământ. Oricum s-ar învârti nu o să ne arunce niciodată din spinare, să ne lase să plutim în derivă printre stele și găuri negre. Iar dacă plutim în derivă, este exclusiv vina NOASTRĂ. Avem la îndemână toate facultățile necesare pentru a regăsi starea naturală de bine fundamental, cu care am coborât în această lume. Trebuie doar să privim adânc în inima noastră și să facem alegerea corectă. Pe aceea, care ne îndepărtează de zona de conflict și ne apropie de curățenia originară. 

                     Tu ce alegi?

       

        Îmi vin în minte niște frumoase versuri tibetane

            „Fie ca ignoranța întunecată a ființelor însuflețite

                        să se risipească

          Fie ca toate ființele să se bucure de o profundă           

                     glorie strălucitoare”

                    

        

Ningea cu flori de cireș ( prietenii știu de ce)

De ce toate mi se întâmplă numai mie? Oare pentru că le caut cu lumânarea? Aşa ar zice unii. De ce naiba trebuie să caut acolo, unde la alţii nici nu le-ar da prin cap? De aia! O vorbă din bătrâni zice: dacă cauţi, găseşti! Ce ţi-e şi cu Universul ăsta! Îţi serveşte cu atât uşurinţă răspunsuri la întrebări imposibile, sfidând normalitatea, ca şi cum ar fi  la ordinea zilei, sa te chiorăști în timpuri de mult apuse.

Poate, chiar să-ţi dea voie să ignori timpul linear, dacă-ţi doreşti cu orice preţ să afli răspunsuri. Îţi dă acces la amintiri atât de adânc îngropate în memoria subconştientă, încât rămâi cutremurat în momentul în care ele se revelează. Poţi să trăieşti o zi, în care să nu mai realizezi, dacă eşti aici sau dincolo de timp, să nu mai ştii, dacă cea ce simţi aparţine acestei lumi sau uneia, demult apuse. Nu ţi-e foarte clar dacă emoţia care răbufneşte îţi aparţine sau o cari după tine, în străfundul subconştientului, din alte vieţi, din dimensiuni paralele, ori le preiei din subconştientul colectiv. Ai o singură certitudine! Că o emoţia stranie e prezentă acum în tine, e reală şi te strânge de gât. Stoarce lacrimi pe care eşti nevoit să le înghiţi cumva, pentru că trebuie să funcţionezi între oameni şi nu dă bine să te apuci de bocit, în timp ce înghiţi clătitele cu ciuperci. Că ai un nod imens în gât şi oricât ai încerca să te concentrezi pe respiraţie, el se încăpăţânează să exercite o presiune constantă, dându-ţi senzaţia, că în următoarele cinci minute vei deveni exoftalmică. Abia aştepţi să ajungi în liniştea casei tale, ca să poţi da drumul şuvoiului, să-ţi goleşti capul de apă, să eliberezi tensiunea ca un vas sub presiune uitat pe foc.

  Stai pe covor şi te întrebi dacă îţi pierzi uzul raţiunii, dacă imaginile ce se perindă pe ecranul minţii tale sunt tălmăciri ale creierului, care a luat-o razna sub presiunea emoţiei? Tragi draperiile, închizi termopanele şi aştepţi să se termine într-un fel sau altul. Auzi urcând din rărunchii tăi un urlet de durere, dar eşti conştientă: nu e vocea ta. Te sfâşie o tristeţe, care nu aparţine fiinţei tale, dar e acolo în tine, ca şi cum ar vrea să te sufoce în următoarele secunde. Ai senzaţia că eşti aici, dar eşti în acelaşi timp şi dincolo. Dincolo unde? Acolo, de unde-ţi vin răspunsurile ce le-ai cerut. Voalul s-a subţiat şi ai putut privi dincolo de el. Nu asta ai cerut? Nu asta ai căutat? Atunci ea de aici! Îţi oferim cu mare drag toate răspunsurile de care ai nevoie!

Imaginile se împletesc cu frânturi de voci, cu mirosuri ciudate, imagini ce durează fracţiuni de secundă. Suficient însă, să te facă să înţelegi. Să legi piesele puzzle-ului, puse în imaginea întreagă, la distanţă de ani. Să înţelegi, de ce ai pictat flori de cireș, de ce ai tânjit după o anumită mobilă, de ce când treceai într-un anumit loc, inima începea să-ţi bată mai puternic, de ce ai citit anumite cărţi cu atâta drag, de ce iubeşti anumite filme,  de ce te fascinează o anumită cultură, de ce tânjeşti să înveţi o anumită limbă, de ce te fascinează caligrafia, de ce asculţi un anumit fel de muzică? Să înţelegi de ce o persoană a intrat în viaţa ta exact acum. Primeşti lecţia, căreia i-a venit rândul în acest moment al vieţii tale, servită pe tavă de argint. Exact când ai crezut că le-ai văzut pe toate, că le ştii pe toate, că eşti ZEN şi nimic nu te mai poate scoate din echilibru.

Pe măsură ce se face lumină, presiunea începe să scadă, te eliberezi din strânsoare. Înţelegi că tristeţea pe care ai cărat-o după ţine ani de-a rândul aparţine unei alte lumi, altor timpuri. Ăsta e motivul pentru care ţi-e străină! Descâlceşti iţele, care păreau fără nici o noimă, găseşti capătul fiecărui fir şi reuşeşti să refaci mosoarele de aţă. Faci ordine între piesele aruncate la întâmplare, te distanţezi de imagine şi ea devine clară. Tu însă nu mai am strop de vlagă. Răspunsul primit te-a secătuit, dar ai înţeles în sfârşit! Arunci batistele pline de muci la gunoi, stângi lumânările, mulţumeşti Cerului şi părăseşti victorioasă câmpul de bătălie. Ai mai câştigat un război cu propria-ţi umbră. Poţi să o iei mâine de la capăt, ai înţeles mesajul.

Fiindcă am adormit

Gândind la tine, de aceea

Mi-ai apărut in somn?

De-aș fi stiut ca-i doar un vis

Nu m-aș fi trezit nicicând.

Ono No Komachi- sec IX

Vă iubesc