Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

miercuri, 2 aprilie 2014

Vânare de vânt...



A trecut ceva timp de când nu am mai scris la carte sau pe blog. Am senzația că o pâclă groasă mi-a invadat creierul, îl acoperă asemeni unei meduze gigantice, atârnă până în apropierea ochilor, făcând-mă aproape oarbă. La propria mea viață. Simt că în ultimele luni am rătăcit aiurea în tramvai, oscilând între trăiri extreme, exact de pomană. Uneori urcam la cer, îmi creșteau aripi ce mă înălțau într-o zonă inimaginabilă creierului uman. Și asta doar ca să am de unde cădea. Să dau cu capul de toți pereții și de toate colțurile care există în Universul ăsta. Apoi să rămân amețită, debusolată perioadă de zile în șir. De luni de zile mă întreb de ce m-a adus viața în zona asta tulbure, ce am de învățat și refuz cu atâta obstinență să văd, ceva ce cu siguranță se vrea a fi o lecție simplă.
Am căutat răspunsuri în toate cotloanele posibile, am apelat la prieteni inițiați în tainele astrologiei, șamanismului, psihologiei, numerologiei, clarvederii. Pe moment credeam că am aflat taina, că am ajuns mai aproape de înțelegere, că în decurs de câteva zile, chiar ore să-mi dau seama că de fapt nu am înțeles nimic. Frământările deveneau tot mai profunde, neînțelegerea se adâncea cu fiecare  zi ce trecea . Săptămâni în șir am trăit într-o debusolare exasperantă, care mă fereca intr-o celulă parcă  la limita supraviețuirii. Toată nemulțumirea începea să somatizeze în corpul fizic, pușca când într-o zonă când în alta, sub formă de fel de fel de dureri.Uneori chiar mă întrebam dacă nu cumva îmi pierd mințile.
Fraza care îmi revenea obsesiv era : Nu mai vreau! Mă luptam cu un dușman imaginar, un balaur cu șapte capete, care îmi scuipa foc direct în față, îmi pârjolea creierul, viscerele, mă epuiza. O himeră născută din neacceptare, din dorința de a scrie scenarii mistico-fantazmagorice despre vieți de poveste cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, despre iubiri ce sfidează barierele lumii fizice, despre tinerețe fără bătrânețe, despre nemurire…  despre orice nu avea legătură cu viața, așa cum o percep majoritatea muritorilor. Încercam să fug într-o lume iluzorie, în care e posibil să ajungi la stele, să presari pulberea lor în inimă și să dansezi desculț, asemeni lui Zorba grecul pe plajă, fără să-ți pese că cochiliile scoicilor te taie la picioare. Proiectam idealul acolo unde de fapt era doar ceva banal, prozaic. Îmi risipeam energia acolo unde nu era nevoie de ea, încercam să salvez acolo unde nu era nimic de salvat, încercam să fiu de folos acolo unde nu avea nimeni nevoie de mine. Insistam cu obstinență să rămân într-un loc străin mie, care era populat cu mult timp înainte de a ajunge eu acolo, cu personaje dintr-un alt roman.  Îmi dădeam silința să umplu un gol care de fapt nu exista.
Fiecare gest, gând, acțiune mă îndepărta de adevăr. Acela al vieții mele reale, în care îmi găsisem deja menirea. Îmi găsisem sursa din care să mă hrănesc.  Mă întâlnisem deja cu Sinele meu, știam deja secretul, mergeam pe cărarea corectă. Am simțit însă nevoia să mai vânez un pic de vânt, vorba lui Bob Dylan. Că doar cum altfel aș simți că trăiesc? Cum altfel aș reuși să cunosc forța sufletului meu de a merge mai departe, dacă nu m-aș poticni uneori în noroiul ego-ului meu? Cum altfel aș reuși să-l cunosc în toată măreția lui, dacă nu l-aș lăsa uneori să stea la cârma corabiei ? Să mă poarte pe mări învolburate, populate cu ființe mitice, sirene cântând cântece dulci în încercarea lor de a mă face să-mi sfărâm corabia de stânci.
Am auzit însă vocea lui Circe și mi-am înfundat din timp urechile cu ceară. Am demascat mașinațiunile ego-ului și i-am smuls cârma din mână. Tu să fii sănătos dragul meu Mini Me. Îți mulțumesc pentru lecție, acum a venit vremea să te dai din drumul meu. Pentru că am treabă! Nu am vreme să-ți ascult văicărelile de doi bani, să joc după scenariile tale demne de un film de Aronofsky. Iau acum o pauză de la tine. Cu siguranță ne vom mai întâlni, pentru că ești “de-al meu”.             
 Dar până atunci îți spun la revedere plăcută, rămâi cu bine până la următoarea întâlnire. Sper ca data viitoare să reușesc să fiu mai vigilentă.Te pup!

                                                  

                                              Vă iubesc

foto : artist Jane LeBlanc

                

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu