Gralul- spațiu de iubire supremă

Îmbrățișam copacul bătrân și lacrimi grase de fericire îmi curgeau pe chip, picurând pe covorul gros de frunze ce acoperea pământul. Simțeam cum inima dădea să-mi sară din piept și-mi doream să se termine totul aici și acum. Pentru că eram într-o stare de euforie cum nu mai simțisem în viață. Parcă pășisem în pădure să alerg alături de o ciută cu o pată albă pe fund, direct dintr-un film psihedelic. Copacului îi creșteau brațe imaginare și mă îmbrățișa ocrotitor, încercând să ostoiască trăirea ce mă copleșea cu o  forță devastatoare. Lumea din jurul meu se dilua, corpul meu nu mai avea limite, deveneam una cu peisajul pădurii, eram frunză, copac, ciuta, corbul ce croncănea în cer. Chiar și acum când scriu, în trenul ce mă poartă către capitală, cu picioarele pe valiză, urechile înfundate cu căști, ca să nu aud sporovăiala celorlalți călători, amintirea acelei trăiri îmi aduce lacrimi în ochi.

Încerc să formulez în cuvinte ceva, ce nu am siguranța că se poate descrie. Vocabularul uman e prea sărac ca să poți formula  acea trăire. Lecția iubirii supreme. Acea iubire care depășește limitele lumii fizice, care nu are nimic de-a face cu întruchiparea materială. Ea transcende tot spectrul de emoții pe care le cunosc, nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum. Are o forță mai puternică decât cel mai devastator uragan, o blândețe cum probabil doar îngerii pot să aibă, o dimensiune care nu se poate cuprinde, o căldură care te pârjolește, e vid, e abis, e culme, e cer, e pământ, e râs, e plâns, e culoare, e miros, e atingere sacră, tristețe, veselie, gând, cântec, liniște, ești tu, e celălalt. Dar în același timp nu mai exiști separat, chiar dacă fizic ești în doua corpuri. Ești anulat într-un mod transcendent, într-un mod în care egoul tău nu mai are nici o trăire. Dispare fără urmă, lăsând în urma lui un gol, care se umple cu ceva de necuprins de mintea umană. Dispare orice nevoie de luptă sau demonstrație de forță, nevoie de control, proiecție de viitor. Nu mai există “vreau” , mâine, așteptare, dorință. Nu mai contează dacă primești ceva în schimbul a ceea ce dai, frustrările dispar. Realizezi că sursa gândului nu poate fi creierul, pentru că “auzi” gândurile celuilalt ca și cum ar fi ale tale. Simți emoția celuilalt ca și cum s-ar naște în tine. E dincolo pe puterea de înțelegere faptul că poți comunica fără cuvinte, gesturi, că poți simți când se accelerează  bătăile inimii  celuilalt.  Nu mai ai de pus nici o întrebare:  de ce el, de ce tu, de ce acum, de ce asa, de ce …. de ce… de ce…? Nu mai contează. Pentru că te simți întreg, total, împlinit și fără întrebări. Nu mai ai nevoie de răspunsuri. Pentru că ele sunt cuprinse în trăire. Doar EȘTI! Într-o  noua dimensiune, a smereniei , cu capul plecat în fața măreției darului pe care l-ai primit. Nici nu e dar… e HAR. Pentru că te simți binecuvântat de Zeii Olimpului, de toți deodată. Ți-au dat cupa de ambrozie,plină ochi și te-au îndemnat să o bei până la ultima picătură. Pentru că ai golit înainte toate cupele de venin care ți-au fost puse în față. Le-ai băut și alea până la fund. Pentru că ei știu- ai bătut toate cărările iadului de-a fir a păr. L-ai întâlnit pe Hades și monstruosul lui câine. Dar ai avut puterea să îi spui :  la revedere plăcută și pur și simplu i-ai întors spatele. Ai căutat să înțelegi toate lecțiile ce ți-au fost date temă de casă. Iar cu fiecare lecție învățată goleai cupa interioară. Până ai devenit tu însuți cupa, GRALUL.

După cinci luni de la întâlnirea cu Maestrul am mai integrat o lecție. “Devii o cupă goală !”- ne îndemna cu blândețe Dalai Lama. Un gol, un vid. Acum a devenit pe înțelesul meu ce vroia să ne facă să înțelegem. Fără a fi vid în interiorul tău nu poți integra iubirea supremă, pentru că nu ai spațiu suficient în inima ta. Iubirea e infinită, nu poți să o înghesui într-un spațiu finit. Golește de acolo otrava, frustrarea, gelozia, nevoia de control, judecata, identificările, măștile, posesivitatea, gândurile compulsive, atașamentele, limitările, timiditatea. Lasă în urma ta condiționările primite în copilărie de la părinți, societate, dascăli, preoți. Lasă să se piardă ecoul care te îndeamnă la frici.  Golește tot ce e vechi, crează spațiu pentru ceva nou! Doar așa poți să devii marele secret: GRALUL! Spațiul de iubire supremă.

Ce mai poate urma după această experiență? Nu știu - dar vă spun sincer nici nu stă în sfera preocupărilor mele să-mi bat capul. Cu siguranță mai sunt multe de învățat, nu vreau să mă trufesc. Trufia nu-i plăcută lui Dumnezeu. Iar de aici, din trenul 1746, staționând în Copșa Mica, chiar nu-mi doresc conflicte cu Șeful. Pentru că mi-e bine… foarte bine. Și mi-aș dori din inima, să rămână așa.

Om trăi și om vedea!

                                         Vă iubesc!

foto: pictură de Dante Gabriel Rosetti