Welcome back home!

Nu am scris de mult timp. Parcă  cuvintele erau înțepenite undeva în creier și refuzau cu obstinența să iasă de acolo. Mă simțeam obosită, fără vlagă. Lecțiile ultimelor două luni m-au stors de inspirație, pentru că nu o înțelegeam pe cea pusă din tavă în fața mea. Mă săturasem de încercarea deșartă de a descifra înțelesuri, enigme, karmă, sensuri, nonsensuri, emoții, imagini ieșite din subconștient, imaginile oglinzilor pe care mi le-au ținut ceilalți în fața chipului. Îmi doream doar un singur lucru… să se termine odată. Să se oprească mișcarea browniana care mă trântea de toți pereții. Am făcut eforturi imense să înțeleg… să pun piesele puzzle-ului cap la cap, să deslușesc în sfârșit imaginea întreagă. Eforturi care uneori m-au secătuit într-atât încât aveam senzația că am rămas fără strop de energie vitală.

Acum simt că sunt mai aproape de ceea ce se vrea a fi filmul întreg. Doar mai aproape . Încă nu scrie “happy and”. Sunt doar bucăți disparate de existență pe care le-am înțeles, dar nu am reușit sa montez filmul în forma lui finală. Pentru că mai am necunoscute. Am făcut însă în această perioadă, cea ce nu mai făcusem de multă vreme: am cerut ajutor. De la mai multe persoane. Și au sărit toți să mă ajute. Am primit răspunsuri de la toți. Pentru ca Universul îți vorbește prin oameni. Uneori prin cei de la care ți se pare normal să primești răspunsuri, alteori prin oameni de la care te aștepți cel mai puțin. Chiar prin necunoscuți.

Și uite așa am primit de la fiecare în parte câte o piesă din puzzle-ul vieții mele actuale. Cu care încerc să construiesc imaginea întreagă. Să văd clar, să înțeleg de ce lecțiile devin tot mai grele. Să mă construiesc, să mă deslușesc, să  mă accept, să mă iubesc. Să renunț la încercarea de a face lucruri care nu-mi sunt menite a le face. Să renunț la nevoia mea de a salva lumea, pe ceilalți jucători fie ei mama, copii, iubiți, prieteni, dușmani. Să-mi ascult sinele cel adevărat, nu vocea egoului care încearcă să mă convingă despre o falsă menire.

Pentru că asta am făcut în ultima vreme. Am încercat să mă erijez în salvator. M-am îndepărtat de calea mea, am auzit tot mai puțin vocea interioară care mă ghida pe cărarea pe care o găsisem atât de greu. Am ajuns să-mi aud doar vocea egoului. Care mi-a șoptit la ureche într-un mod parșiv toata viața: ești marea salvatoare! Pe naiba! Nu sunt NIMIC. Nu e asta menirea mea. Nici de departe. Primeam semne atât de evidente că am rătăcit cărarea, că m-am pierdut în ceață. Eu eram însă oarbă. Insistam să sap, acolo unde nu era nimic de muncit pentru mine. Insistam acolo, unde nu aveam nici o treapta de urcat. Pentru că egoul meu nu vroia să accepte că nu e locul meu acela în care mă perpelesc cu atâta ardoare. Mă îndepărtam cu pași repezi de menirea mea, refuzam să îngenunchez în fața voinței Divine. Refuzam să accept că nu e loc pentru mine acolo unde încercam să rămân cu încăpătânare, mă bălăcăream intr-o mocirlă autocreată care a început să mă sufoce.  Chiar dacă simțeam că mă pierd pe mine, cea care plecase cu atâta avânt pe drumul propriu. Până intr-o zi când toată încăpățânarea mea de a nega o evidență, a început să se manifeste în corpul fizic. Am început să simt că se scurge energia vitală din mine, că pe zi ce trece am tot mai puțină vlagă. Acela a fost momentul de panică. A fost clipa în care am înțeles modul în care apare boala. Refuzul de a auzi ceea ce-ți transmite sinele superior, de a desluși lecțiile pe care ești menit să le traduci în viețuire se manifestă, mai repede sau mai târziu, sub forma unei boli. Am avut marele noroc de a fi înconjurată de oameni care mi-au deschis ochii, m-au ajutat să înțeleg toate astea.

Acum am toate piesele puzzle-ului. Rămâne doar să le pun la locul lor. Acum am coborât la nivel de experiență această certitudine: nu sunt venită să salvez pe nimeni, nici un suflet. Nici măcar pe al meu. Pentru că nu e nimic de salvat. E doar de trăit, făcând eforturi să-ți duci menirea la capăt. Iar marele meu noroc este, că eu am aflat care e a mea. Iar acum știu că vindecarea vine din a mă întoarce pe cărare. Pe a mea, nu pe a altuia. Poate nici nu mai e nevoie sa construiesc puzzle-ul. Poate nici nu e nevoie de un “happy and”. E suficient dacă le adun într-o pungă de Lidl și le pun la păstrare într-un sertar. Ca să le mai găsesc uneori și să-mi amintesc, cum e când te abați de la drumul tău. E al naibii de neplăcut. Dar îmi asum, eu am fost cea care a rătăcit în derivă.                  

                                           Welcome back, girl!

                                                        Vă iubesc

Mulțumesc tuturor care m-au ajutat să regăsesc cărarea:  Anna-Maria, Emilia, Ciprian, Anca, Loredana, Flori, Adina alias Bulinuța, Carmen.  Aveți un loc special în inima mea! Vă iubesc!