Eternitate

Auzeam lemnele din șemineu trosnind și simțeam căldura focului pe față. Pluteam într-o lume în care realul se întrepătrundea cu o lume imaginară, una intangibilă, fără consistență fizică. Călătoream între cele doua lumi, pierzându-mă undeva la granița dintre ele. Ajungeau la mine acordurile unei muzici venite de undeva de departe. Notele muzicale se rostogoleau asemeni unei cascade de cristal, învăluind într-o atmosferă de magie trăirea. Fiecare acord amplifica emoția, până aproape de durere, oprindu-se la pragul sublimului.

Încercam să-mi găsesc granițele trupului să simt unde încep și unde mă termin. Nu începeam de nicăieri, eram doar spațiu fără limite. Un spațiu care simțea căldura binecuvântată a focului adus de Prometeu, cel care l-a furat de la zei ca să ni-l facă cadou noua muritorilor. Parcă era mâna lui, cea care mă mângâia pe chip, o mână fără consistență fizică.

Căldura se intensifica, dar de data asta venind de undeva din spatele meu.Atingerea  mâinii se transforma în pulsații ritmice în spatele meu, exact în zona inimii , percepeam încă o inimă .Era acolo în acel spațiu, în care îmi pierdusem corpul fizic, lipită de inima mea.Se armoniza cu pulsațiile inimii mele cele doua devenind una singură, se uneau cu fiecare respirație, se contopeau în profunzimea infinitului.  Percepeam acum doua suflete ce începeau să se întrepătrundă într-un dans cosmic, valsând în imensitate, plutind în lumina focului. Nu mai era nimic fizic acolo, lumea dispărea din jurul meu. Simțeam doar căldura venind din spate și dansul celor doua suflete, care cu fiecare respirație se transformau într-o monadă, până când toate diferențele au dispărut. Eram acum una cu celălalt suflet, simțeam doar în singură inima pulsând în spațiul imaterial din Oceanul Primordial. Nu mai erau diferențe, nimic ce să ne despartă, trăirea devenind un spațiu de iubire profundă. Eram în locul din care coborâm cu toții în întruchiparea fizică, eram întreagă – ea și el uniți într-o nuntă cosmică. Trăirea mă purta către limita paroxismului. În trup fizic e aproape insuportabilă intensitatea acelei stări de iubire. Acea iubire care nu vrea nimic, doar să fie, să te viețuiască, să te învețe că ești infinit, că nu ai nevoie de nimic, doar să respiri încet și să te bucuri. Că ești. În PACE. Viu. Ieșit din moara lui Kronos, din strânsoarea lumii fizice, ești doar infinit plutind în Oceanul Nemuririi, în Sacrul Vieții. Ai primit cadou darul vieții de la Univers, ca să poți simți toate astea.

Lumea fizică începea să-și facă simțită  prezența, simțeam lacrimi grase rostogolindu-se de pe chipul meu pe pernă. Ritmul celeilalte inimi revenea și devenea insuportabil. Era dureros să o simți din nou separată de tine. Intram într-un fel de fibrilație. Într-un picaj dureros m-am întors înapoi în corpul fizic urlând: MĂ OMORI!

Am tras aer adânc în piept ca și cum înainte uitasem să respir. Eram înapoi în cameră, în fața focului. Simțeam respirația lui în creștetul capului. Știind că poți iubi fără să ceri nimic în schimbul acelei iubiri. Că am coborât în lumea fizică  având acea sămânță adânc îngropată în sufletul meu. Și nu e nevoie să fac nimic cu ea. Absolut nimic. Eventual să mă bucur că mi-a fost hărăzit să o simt. În toată plenitudinea ei. Lecția iubirii fără atașamente. Mulțumesc că mi-a fost dat să înțeleg!

                                                Vă iubesc!

http://www.youtube.com/watch?v=paB-P07HpeI

  foto: deviantart amasarac