Cum sa transformi un abandon într-o victorie

            De data asta m-am întors acasă, doar cu tricou și număr, fără medalie de finisher. Pentru că am abandonat după 11 km. Îmi sună însă mai bine la ureche: m-am oprit din “alergat”. De ce am pus în ghilimele, vă întrebați.Pentru că a fost un traseu “inalergabil” pentru mine. Am mers din 11 km cam 8, la pas. După primii doi kilometrii de urcare, îmi suna deja în ureche : femeie bună, tu alergi de plăcere iar aici nu e nici un dram de plăcere, doar chin.
           Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap în timp ce mă luptam cu cărarea pavată cu bolovanii, care așteptau într-un mod perfid, să aluneci și să-ți rupi gâtul: ”Ce bine era dacă aș fi avut AND de capră neagră, acum aș fi putut să sar de pe o stâncă pe alta fără probleme. Cuțitele din genunchi ar fi fost mai utile la tăiat pâinea decât in meniscul meu. Uite ce viperă draguță pe cărare, totuși i-ar sta mai bine într-un borcan cu formol în muzeul zoologic.Ce bine era dacă m-aș fi încălțat azi cu bocancii și să-mi fi luat și bețele de tracking cu mine, probabil mi-ar fi fost de mare ajutor, ca să termin măcar prima tură de 11 kilometrii.”
             Iar în tot acest timp, egoul meu se trufea într-un mod obraznic de-a dreptul: hai că poți, ești forțoasă, antrenată, magnifică. Uite cum zbori pe culmile munților. Zburam pe naiba. Mergeam la pas și totuși abia reușeam să respir.
               Pe la kilometrul 5 mă hotărâsem să-mi ignor azi definitiv egoul. E treaba lui ce vrea el, eu mă opresc după primii 11 km. Pentru că alerg de plăcere, nu ca să demonstrez cuiva, ceva. Azi nu am găsit plăcerea în cea ce făceam și am hotărât să-mi ascult vocea interioară și corpul.
           Aici s-a transformat abandonul în victorie. La kilometrul 5. În acel moment, în care mi-am realizat propriile limite și am acceptat că pot pleca acasă și fără medalia de finisher.
            Conducând către casă, făcând bilanțul zilei de azi, am devenit dintr-o dată mulțumită de faptul că am reușit să iau această hotărâre . Să nu credeți că a fost ușoară. Egoul meu de leoaică a suferit destul de consistent pe parcursul kilometrului 6. Dar s-a consolat rapid la următoarea pantă, ca să nu mai vorbesc despre coborârea ( aproape pe fund) ce a urmat. Nu mai rămăsese urmă de trufie în egoul meu. M-am oprit după cei 11 km fără cea mai mică ezitare. Mai am nevoie de picioare pentru următorii kilometrii pe care îi voi alerga până la 90 de ani. Ar fi fost mare păcat să-mi las oasele în Cheile Turzii.
             A fost o lecție frumoasă, lecția abandonului. M-a învățat cum să mă smeresc în fața propriilor mele limite, cum să accept că viața nu e tot timpul despre a câștiga. Uneori e despre, cum să pierzi... cu demnitate. Pentru că a reuși să-ți păstrezi demnitatea, atunci când ești perdant, e o artă. Una care se învață greu. Mai ales când Universul te-a înzestrat cu egoul unui leu.

                                                             Vă iubesc!