Am hoinărit
ieri prin Apuseni în zona Geamăna. De obicei hoinărelile de genul ăsta, îmi încarcă
sufletul și toate celulele cu energie
benefică. Ieri m-am întors la colțul meu de rai din Ocolișel, dezolată de
imaginile ale căror amintire îmi stăruie încă pe retina. Imagini ce mă poartă
cu gândul la instantanee desprinse din lumea post-apocaliptica din filmul Mad
Max, imagini ale unei lumi părăsite Dumnezeu , lăsându-și casa golită de
suflare umană, cu turnul înălțându-se din halda de steril urlând parcă : Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă mai
vrea!
Și a plecat de acolo. Uitând ascunse prin pădure câteva case,
în care mai trăiesc moți, care refuză cu îndârjire să-și părăsească pământurile.
Pământuri care peste câțiva ani vor fi și ele înghițite de halda de steril. Pe
marginea “lacului” multicolor mai există două biserici care vor avea aceeași soartă,
vor fi înghițite cărămidă cu cărămida de nepăsarea umană.
Da știu, avem nevoie de cupru! Laptopul pe care scriu în
acest moment nu ar putea fi construit fără el. Curentul care îl alimentează nu
ar ajunge la mine fără el. Telefonul cu care vorbesc are și el nevoie de
circuite. Dar acesta e prețul? Să-l gonim pe Dumnezeu? Să distrugem natura
creată de EL? Să gonim oamenii din casele lor? Se pare că da. Mi se pare atât
de trist. Oare până când ne va mai suporta Mama Pământ? Cât va mai răbda oare
aceste plăgi, pe care i le provocăm în numele progresului? Nu am răspuns la
nici una dintre aceste întrebări. Rămân doar cu tristețea, care cu trecerea
zilelor se va diminua cu siguranță. Voi uita și eu, că există pe această
planetă locuri din care EL a plecat. Pentru că așa suntem noi oamenii, uităm. Până
în ziua când nu va mai fi posibilă uitarea. Nutresc însă speranța că e departe
încă… acea zi.
Vă iubesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu