Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

vineri, 13 iunie 2014

Atunci Dumnezeu a zis: dacă voi nu mă vreți nici eu nu vă mai vreau!










Am hoinărit ieri prin Apuseni în zona Geamăna. De obicei hoinărelile de genul ăsta, îmi încarcă sufletul  și toate celulele cu energie benefică. Ieri m-am întors la colțul meu de rai din Ocolișel, dezolată de imaginile ale căror amintire îmi stăruie încă pe retina. Imagini ce mă poartă cu gândul la instantanee desprinse din lumea post-apocaliptica din filmul Mad Max, imagini ale unei lumi părăsite Dumnezeu , lăsându-și casa golită de suflare umană, cu turnul înălțându-se din halda de steril urlând parcă : Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă mai vrea!
Și a plecat de acolo. Uitând ascunse prin pădure câteva case, în care mai trăiesc moți, care refuză cu îndârjire să-și părăsească pământurile. Pământuri care peste câțiva ani vor fi și ele înghițite de halda de steril. Pe marginea lacului” multicolor mai există două biserici care vor avea aceeași soartă, vor fi înghițite cărămidă cu cărămida de nepăsarea umană.

Da știu, avem nevoie de cupru! Laptopul pe care scriu în acest moment nu ar putea fi construit fără el. Curentul care îl alimentează nu ar ajunge la mine fără el. Telefonul cu care vorbesc are și el nevoie de circuite. Dar acesta e prețul? Să-l gonim pe Dumnezeu? Să distrugem natura creată de EL? Să gonim oamenii din casele lor? Se pare că da. Mi se pare atât de trist. Oare până când ne va mai suporta Mama Pământ? Cât va mai răbda oare aceste plăgi, pe care i le provocăm în numele progresului? Nu am răspuns la nici una dintre aceste întrebări. Rămân doar cu tristețea, care cu trecerea zilelor se va diminua cu siguranță. Voi uita și eu, că există pe această planetă locuri din care EL a plecat. Pentru că așa suntem noi oamenii, uităm. Până în ziua când nu va mai fi posibilă uitarea. Nutresc însă speranța că e departe încă… acea zi. 

                                                     Vă iubesc! 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu