Timpul nu există de cumpărat, doar de trăit

            Este  extrem de cald afară. Plantele atârnă triste, ofilite, însetate, chiar dacă le ud de două ori pe zi. Zidurile casei sunt încinse, acoperișul stă să se scurgă în streșini. Câinii s-au refugiat în garaj, stau culcați pe dale, cu limbile atârnând.           

           E liniște în sat. Nu se aude nici un zgomot, parcă e liniștea dinaintea furtunii. Dar nu se arată nici o furtună. Cerul e de un albastru transparent, nici urmă de nori. De două zile  nu am văzut țipenie de om. Trăiesc puține suflete în sat, dar parcă și ele au plecat undeva departe, pe un tărâm mai răcoros mai aproape de polul nord, ca să poată respira fără să li se încingă plămânii.

           În casă e bine, temperatură suportabilă. Aici singurele zgomote sunt ticăitul ceasului și zumzetul frigiderului. Tic-tac, tic- tac, tic-tac, tic-tac… cu fiecare bătaie zgomotul devine parcă tot mai puternic, vrând să-mi atragă atenția că timpul trece într-un mod nemilos. De la noi, de la mine, de la tine!

          TIMPUL, averea noastră cea mai de preț. E într-atât de prețios încât nu există de cumpărat. Doar de trăit. Fiecare în felul lui, așa cum poate. Cum îl lasă INIMA  sau cum alege.

           Aici am eu o mare nedumerire! De ce unii aleg să trăiască urât când pot să aleagă să trăiască frumos. De ce unii aleg să fie răi când e atât de ușor să fii bun? De ce să trăim cu ura în suflet când putem alege să ne lipsim de ea?  De ce ne interesează totdeauna capra vecinului când a noastră moare de inaniție? De ce ne uităm mereu la așchia din ochiul confratelui când  noi umblăm prin lume cu o ditamai scândură în ochi?

         Singurul răspuns pe care îl găsesc este: îndoiala de sine. Acesta e motivul pentru care facem alegeri care nu ne onorează. Ea este cea care ne provoacă anxietate, gelozie, aroganță, frustrare, nevoia de a-i calomnia pe ceilalți, de a scuipa acolo unde simțim că nu putem să ajungem. Ea ne poartă într-o lume în care trăim pe baza instinctului animalic, ca și cum supraviețuirea ar fi posibilă doar dacă îl omorâm pe celălalt, îl rupem cu caninii și îl mâncăm. Tot ea ne împinge spre o zonă de perpetuă sărăcie, în care  simțim o  foame dureroasă și o eternă teamă de moarte, o lume de paranoia, bântuită de o agitație sufletească chinuitoare.  Un tărâm în care ne simțim bine doar când îi împroșcăm cu noroi pe ceilalți, pentru că suntem  măcinați de îndoieli monstruoase, în ceea ce privește valoarea propriei noastre persoane.

           Trăim într-o permanentă frică de noi înșine. Ne este rușine de noi, de ceea ce suntem, de cum am fost crescuți, de familia pe care ne-am întemeiat-o, de alegerile pe care le-am făcut în viață. În loc să curățăm gunoiul ne ferim de el, încercăm să-l maturăm sub covor. Nu facem nici cel mai mic efort de a-l scoate din casa sufletului nostru, preferăm să trăim  mânjiți cu propriile emoții conflictuale. Le acumulăm ani de zile iar când nu mai avem loc sub covor începem să le aruncăm în cap la ceilalți.

  - Ia de aici niște smoală, că am destulă, pot să o împart cu tine! - fără să ne punem întrebarea dacă celălalt are nevoie de smoala noastră.  

         Eu încă mai cred că lumea asta la început a fost pură și curată pentru fiecare dintre noi. Sunt de asemenea convinsă că toți avem posibilitatea de a recupera  curățenia originară. Dar asta cere efort! Iar primul pas este recunoașterea ADEVĂRULUI. Acela, că suntem coborâți în această întrupare spre a trăi armonios și în pace lăuntrică. Cu noi și cu ceilalți.  Avem datoria să prețuim viața, conștienți că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru calitatea ei. Nimeni, niciodată nu o va putea face în locul nostru!

      Avem cu toții loc aici pe suprafața Mamei Pământ. Oricum s-ar învârti nu o să ne arunce niciodată din spinare, să ne lase să plutim în derivă printre stele și găuri negre. Iar dacă plutim în derivă, este exclusiv vina NOASTRĂ. Avem la îndemână toate facultățile necesare pentru a regăsi starea naturală de bine fundamental, cu care am coborât în această lume. Trebuie doar să privim adânc în inima noastră și să facem alegerea corectă. Pe aceea, care ne îndepărtează de zona de conflict și ne apropie de curățenia originară. 

                     Tu ce alegi?

       

        Îmi vin în minte niște frumoase versuri tibetane

            „Fie ca ignoranța întunecată a ființelor însuflețite

                        să se risipească

          Fie ca toate ființele să se bucure de o profundă           

                     glorie strălucitoare”