Vocea reală și comunicarea

Privește-te in oglindă și spune o frază. Ascultă-ți vocea! O recunoști? Este vocea ta adevărată? Este vocea aceea care este conectată la sinele tău autentic? Ori e o voce pe care ai imbrăcat-o alături de una dintre multiplele măști purtate în timpul zilei?

Dacă simți că nu e a ta personală, încercă să mai spui o  frază. Caută vocea ta adevărata! Mai încearcă! Reușești? Eu sper din toată inima că DA. Pentru că vocea ta adevarată face conexiunea cu sufletul tău,este una dintre cele mai puternice si sublime mijloace de comunicare interumană.

Căutarea vocii tale reale este o călătorie către cine ești cu adevărat, o cale spre depăsirea  convingerior  limitative și a ideilor eronate despre tine.

Exprimarea sinelui tău real, este o nevoie umană de bază. Vocea ta stă la baza comunicarii cu semenii tăi. Ea exprimă nevoia ta de a fi ascultat, de a fi văzut.  Când începi să o folosesti , te vei exprima din zona adevăratului tău eu. Și te vei adresa adevarătului lor eu. E zona in care începe adevărata comunicare, atât de absentă in viețile noastre.

Încearcă să-i observi azi pe cei din jurul tău! Ai să vezi cât e de ușor îți dai seama câți din interlocutorii tăi iși  folosesc  adevărata lor voce. Vei ramâne surprins cât de puțini o fac. Puneți intrebarea: de ce?

 Apoi fă un efort!Foloseste-ți adevărata voce, măcar preț de o oră.Dacă reușești să o găsești.Vezi cum te-ai simțit! Să-mi spui și mie!

Vă iubesc!

Contract cu primul născut ( fragment)

 Copilaşul dormea liniştit. Era obosit de frigul care i-a mângâiat, pentru prima dată în viaţă chipul lui minuscul. Am desfăcut păturica şi am început să-l studiez. Mânuţele, cu degetele ca nişte mărgeluţe. Avea unghiuţe lungi, albe. I-am sărutat fiecare degeţel. Apoi i-am privit picioruşele strâmbe. Le-am sărutat şi pe alea. Când îl desfăceam din scutec, ele reveneau automat la poziţia în care a stat în uterul meu. Le aduna asemeni unui yoghin. Era comic stând pe spate în lotus. I-am zâmbit, i-am mângâiat feţişoara galbenă de la icter. S-a strâmbat în somn, a scos limba la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi spună: lasă-mă să dorm, am făcut drum lung să ajung la tine, acum sunt obosit.

Am semnat amândoi un contract în lumea astrală, a venit printre stele, găuri negre, asteroizi, comete, a călătorit mii de ani lumină, s-a cerut politicos în viaţa mea. Atunci însă nu ştiam toate astea, credeam că l-a adus barza, l-a plantat în burta mea, ca  să-l aduc în lume. Acum iată-ne pe amândoi stând pe patul conjugal. El relaxat pentru că nu uitase încă, ştia că totul va fi bine. Eu panicată, pentru că uitasem deja totul. El zâmbea, mulţumit de faptul că mă găsise, nu a aterizat pe pistă greşită. Eu eram crispată pentru că totul era necunoscut, nou, viaţa mea se schimba radical. L-am luat în braţe, i-am lipit inimioara de inima mea, am inspirat izul de bebeluş. Mirosea a lapte şi inocenţă. Îi simţeam inima aşternută peste inima mea, băteau în acelaşi ritm. Cunoşteam acele bătăi, le-am simţit în corpul meu şapte luni şi jumătate. Respirăm împreună, mă relaxam încet. A reuşit să-mi transmită pacea lui. Fiecare respiraţie parcă îmi şoptea : stai liniştită, totul va fi magie, e doar un joc. În care vom învăţa despre noi, despre ceilalţi, vom râde împreună, vom plânge împreună, vom împărţi bucurii, ne vom certa, ne vom împăca, vom urca, uneori vom coborî. Tu mă vei învăţa despre viaţă, despre ce e bine şi rău, despre iubire, suferinţă, demnitate, îmi vei da valorile tale. Mă vei învăţa să merg, să vorbesc, să mănânc, să fac o mie de lucruri mărunte, mă vei certa, mă vei pedepsi, mă vei ierta, mă vei iubi. Te voi învăţa şi eu câte ceva. Cea mai grea lecţie va fi să mă iubeşti necondiţionat, să nu ai aşteptări de la mine, să ai răbdare, să mă iei în braţe apoi să mă laşi jos, când îţi voi cere. Te voi învăţa cum să plângi pe ascuns, cum să râzi din toată inima, cum să renunţi, cum să accepţi, cum să rezişti după lungi nopţi nedormite, cum să zici NU, cum să zici DA., Mai târziu, va trebui să înveţi cum să mă împarţi cu o altă femeie. Linişteşte-te, e doar un joc pe care îl vom juca împreună. Începând din această clipă în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut. Sunt parte din tine, nimeni şi nimic nu va putea să taie această legătură. Vom fi acolo împreună pentru eternitate. E inutil să-ţi faci griji.

L-am ţinut aşa până a început să se smiorcăie. Din acea clipă am ştiut ce am de făcut.

                                             Vă iubesc

Scrisoare către un iubit aproape imaginar

Să ştii că nu-ţi scriu ŢIE, îmi scriu mie. Cuvintele nu-s despre TINE, sunt despre mine şi uitare.

M-am pierdut azi în pădurea fantomă. Ascultând la căşti muzica TA. Ca să-mi amintesc. Nu reuşeam de loc! Enervată am smuls căştile din ureche - mai bine ascult liniştea pădurii. Cea mai ciudată linişte, din cea mai ciudată pădure.Se auzea doar sunetul frunzelor uscate sub talpa pantofilor de alergare, respiraţia sacadată şi bătăile inimii.

Așa am reuşit să-mi amintesc: LINIŞTEA. Cea mai ciudată linişte dintre toate. E acolo, îngropată adânc. Nu se poate uita.

 Am renunţat însă, să mai încerc să-ţi văd ochii. Mi-e imposibil. Chipul reuşesc să ţi-l văd - încă. Însă ochii s-au şters. Nu mai ştiu cum e lumina din ei. Nu-mi mai amintesc privirea.

Încă mai ştiu cuvântul ce mi-l şopteai la ureche. Dar nu şi şoapta. Au rămas doar literele - înşiruite una după alta.

Încă îmi amintesc mângâierea, dar nu şi căldura ei.

Îmi amintesc sărutul, dar nu şi buzele.

Oricât încerc, nu mai reţin ce mi-ai răspuns la întrebarea: tu faci scame în buric?

 Am auzit cum s-a frânt o creangă în pădure. M-am oprit să văd cine îsi permite să mă deranjeze în eforturile mele de a-mi reaminti. Erau doar două căprioare. Le - am invitat să alerge cu mine. M-au privit, încercând să se hotărască. S-au hotărât - au plecat în direcţie opusă.

Am rămas din nou singură cu reamintirile. Tot mai vagi, tot mai şterse. Imaginile devin bruiate, ceţoase. Încerc să risipesc ceaţa de pe ele. Reuşesc câte un moment, dar se aşterne din nou. Mai densă, mai lăptoasă. Nu-mi place în ceaţă, e rece şi umedă şi fără fluturi. Am minţit când am afirmat că nu-mi plac fluturii. Oare vei putea să mă ierţi vreodată?

Eu te-am iertat. Pentru că nu era nimic de iertat. Am pus sabia în teacă, am renunţat la bătălii. M-am iertat şi pe mine. Pentru că uit. E uman să o faci. E o formă de autoconservare a speciei. Să ştergi din memorie trecutul. Ca să poţi trăi prezentul.

Nu mă lăsa să-ţi uit chipul! Nu vreau să stau în faţa ta, să te caut în mulţime. Să am nevoie de cuvinte ca să te recunosc. Să am nevoie, să te fac să râzi, ca să ştiu cine eşti.

O veveriţă mi-a tăiat calea. I-am zâmbit. S-a oprit pe o creangă şi m-a privit curioasă. Mi-a zâmbit. Ciudat! Veveriţele nu zâmbesc. Asta era una specială. Pentru că ştia: liniştea,nu poţi să o uiţi niciodată. Ea rămâne acolo, în inima ta. E pauza între două uitări, raza de soare în adâncul ceţii.

                                                         Vă iubesc!

Dacă spui cuiva, te omor!

Căldura asta bolnăvicioasa mă secătuieşte de toată vlaga. E atât de cald, încât nici gândurile nu mai au putere să circule prin creier. Am primit în ultimele zile mai multe provocări, teme despre care să-mi dau cu părerea: autenticitatea, singurătatea în doi, lipsa de asumare, femeia puternică din spatele bărbatului. Creierul meu refuză să stoarcă vreun gând epic.Mă mut de dimineaţa, de pe un scaun pe altul, de acolo pe canapea, încep câte o frază, dar nu reuşesc să o duc la capăt. M-a părăsit oare Muzul? O fi plecat să peţească pe altcineva?

Dacă stau bine să mă gândesc motivul e altul. Creierul meu e preocupat de altceva. Legat de o revelaţie pe care am avut-o sub pădure, acum câteva zile, în meditaţia de după exerciţiile de dimineaţă. E revelaţie cutremurătoare, foarte tristă legată de copilăria mea fragedă. A ieşit la suprafaţă din subconştientul meu, în urma unui mesaj primit in zorii acelei zile, de la” astroloaga de serviciu”, Adinuța mea dragă: caută frica ta cea mai mare! Am căutat-o şi am găsit-o! Am bătut la uşa subconştientului meu, ea s-a deschis, m-am confruntat cu o amintire odioasă, refulată acolo de aproape o jumătate de secol. Atât de odioasă, încât după câteva ore am îngropat-o la loc. Însă, odată scoasă la lumină nu mai vrea să fie reîngropata. Se cere a fi acceptată, dizolvată.

În mod straniu nu simt nici o supărare faţă de omul din acea amintire. Coborâm în întruchiparea fizică împreună, grupuri de suflete. Semnăm între noi” contracte” prin care ne asumăm anumite roluri, pe care dorim să le experimentăm în această viaţă: familii,  abuzați-abuzatori, victime-călăi, părinţi - copii, parteneri de viaţă. Această înţelegere m-a făcut să nu-i port ranchiună acelui suflet care m-a rănit. Îmi este însă greu, să trec peste durerea reamintirii, chiar dacă asta m-a ajutat să înţeleg mecanismele de funcţionare a relaţiilor din viaţa mea. Am reuşit să conştientizez de ce am atras un anumită tipologie umană, toate fricile care le aduceam în relaţiile mele, nevoia de a scoate sabia ori de câte ori se apropia cineva de mine. Dacă mă gândesc, finalmente am primit un foarte mare CADOU. Să poţi înţelege în profunzime rolurile pe care le joci, să ai puterea să-ţi asumi că eşti singurul responsabil pentru scenariul vieţii tale, nu e puţin.

 Întrebarea care se pune este: ce fac cu cadoul? Mă va ajuta oare să repar acolo unde până acum de fiecare dată semănam vânt? Voi reuşi să mă detaşez de nevoia de a căuta abuz în toate vorbele, gesturile, privirile? Nu ştiu răspunsul. Ştiu un singur lucru: trebuie să merg mai departe, iertând copilul interior, pentru că m-a făcut trăiesc o viaţă întreagă cu sabia scoasă, gata de luptă. E vremea să las în urmă imaginea fetiţei îmbrăcată în rochia roz cu picăţele, ţinând păpuşa la inimă, în timp ce-i şopteşte: nu-ţi fie frică, sunt aici cu tine! Pentru că acum înţeleg gestul ei!

Vă iubesc

Imagine Ignacio Nunez

El Camino, mon amour

Rânduri pe care le-am scris a doua zi după ce am terminat de scris prima mea  carte  El Camino, pelerinaj către sine. Între timp am început-o pe a doua. Îmi face plăcere să vă impărtașesc gândurile mele de atunci.

Am pus, ieri, ultimul semn de punctuaţie în cartea mea. Am simţit o durere imensă, în momentul în care degetul arătător a atins tasta pe care e semnul de întrebare. Ieri, durerea a rămas în stare latentă, undeva într-o zonă din spatele inimii, îngropată adânc în ţesătura de organe, sfredelind încet. Dintr-un punct cât un vârf de ac, a devenit până azi dimineaţă, un hău ce mă înghite într-un fel ciudat, din interiorul meu. Mă nărui cu fiecare secundă ce trece, golul devine tot mai mare, vrând parcă să-mi golească interiorul, lăsând doar învelişul de piele, martor al faptului că odată am existat, am respirat, am urât, am iubit, am dat naştere la două suflete, am suferit, m-am bucurat, am plâns, am râs. Fiecare bătaie a ceasului smulge câte o bucată din sufletul meu şi o scuipă nemestecată, pe podeaua camerei şi apoi rânjeşte, privind la ele.

„Dacă nu acum, atunci când?”. E întrebarea cu care am încheiat cartea. În acest moment, în urechea mea urlă următoarea întrebare : „Acum ce?”. În timpul ultimelor opt luni, am trăit alături de cuvinte, aşa cum trăieşti alături de iubirea vieţii tale. Le-am mângâiat, le-am sărutat, le-am îngrijit, le-am aşteptat, am făcut dragoste cu ele în feluri de neimaginat, ne-am jucat împreună, m-am supărat pe ele când se lăsau aşteptate. Am fost împreună şi când eram departe unul de celălalt, am ştiut că oriunde aş pleca, ele mă aşteaptă cuminţi, în camera de hotel, să fie aşternute pe monitor. Erau uşi ce se deschideau către sinele meu, mă purtau printre zâmbete şi lacrimi, printre oameni şi păduri, printre fericiri şi tristeţi, între agonie şi extaz.

„ACUM CE?” se amplifică întrebarea, devenind un urlet, îmi ţiuie în ureche. Uşile s-au închis cu un scârţâit sinistru şi văd cum imaginea lor devine tot mai ştearsă, până când vor dispărea complet din raza mea vizuală. Nu mai găsesc nici o clanţă pe care să apăs, sentimentul de inutilitate se propagă încet prin materia cenuşie, luându-mi corpul în stăpânire, celulă cu celulă, dând naştere unui sentiment de panică. Am fost picătură din ocean, devin picătura de pipi din vasul de toaletă. Iubirea vieţii mele m-a părăsit! M-a lăsat despuiată, neajutorată, trântită la pământ, goală în interior. CUVINTELE au plecat, luând cu ele raţiunea lui „ACUM”, lăsând în urmă o simplă şi profundă tristeţe.

  Scrierea cărţii crea, într-un mod ciudat, o legătură cu mine, cuvintele scrise erau ca un  pod. Acum s-au terminat. E ca şi cum un capitol din viaţa mea ar fi luat sfârşit – şi trebuie să deschid un altul. Mă simt de parcă în momentul în care am pus semnul de întrebare, m-aş fi părăsit definitiv, parcă aş fi rupt ultimul fir care mă lega să nu mă destram. Iar asta mă face să mă simt distrusă.

     În speranţa că voi regăsi firul Ariadnei, care mă va scoate din labirintul vieţii mele, îţi spun rămas bun, cartea mea dragă!

Sindromul de sărbătoare sau dă-i muci si plângi!

Recunosc cu toată ruşinea aferentă: anul acesta de ziua mea, am avut una dintre cele mai proaste zile din viaţa mea. Am încasat în” plain figure”,  sindromul de sărbătoare, atât de bine cunoscut celor singuri. E acea stare care se trezeşte în noi cu câteva zile înainte de sarbatori, apoi ne izbeşte ca o cometă, în ziua cu pricina. Că e ajunul Crăciunului, că e ziua de Paşti, că e ziua de naştere, nu are mare importanță. Se trezeşte în interiorul tău cu câteva zile înainte, ca să explodeze,exact când se presupune, că ar trebui să fii cel mai fericit om de pe lume. Că doar e zi de sărbătoare, iar cei din jurul tău asteaptă, ca tu să debordezi de fericire, să radiezi” lumină” în jurul tău.

Până anul acesta am reuşit să mă abţin. Îmbrăcam masca fericirii, puneam rictusul pe chip, îmi jucam rolul, la cererea expresă a spectatorilor. Anul ăsta nu mi-a ieşit! Nici de-al naibii. Oricât m-am strofocat, am apelat la super glue - doar să stea masca lipită - n-am avut nici cea mai mică şansă.  Starea s-a instalat de dis de diminineata, cu un imens tirbuşon în mână şi a început să-mi sfredelească creierii. Dădea câte o gaură, ridicând lacrimile până în zona gâtului. Încercam să le înghit cu spor, să le refulez. Reuşeam o perioadă, apoi fugeam în bucătărie” îi dădeam muci” şi mă reîntorceam în sala de curs. Comportandu-mă ca şi cum ordinea cosmică ar fi funcţionat imperturbabil. Nutream speranţa că nimeni nu va observa starea jalnică în care eram. Că doar eu sunt superființa, care e în largul ei în orice situaţie! ( ha ha ha)

De obicei nu sufăr de singurătate. În marea majoritate a timpului mă simt bine cu propria-mi persoană. Nu mă plictisesc niciodată, pot să zic că-mi iubesc solitudinea. Îmi umplu timpul fără să fiu nevoită să mă zgâiesc la televizor, uneori nu-mi ajunge să fac toate lucrurile pe care simt nevoia să le fac pentru mine. Am imensul noroc de-ami satisface nevoia de socializare datorită muncii pe care o fac, am parte doar de oameni minunaţi, de dialoguri elevate, interacţiune umană de cea mai bună calitate. Fac parte dintre puţinii norocoşi, care au barometrul fericirii pe undeva în zonă lui opt, pe o scală de la unu la zece.

Atunci de unde venea către mine” săgeata albastră”? Eram înconjurată de oameni iubitori, am primit urări atât de multe,cât nu primisem în întreaga mea viaţă de până acum. De ce eu trebuie să fiu veşnic nemulltumita de ceva, de ce mă simt obligată să fiu tristă? A trecut ziua cumva, am reuşit într-un final să mă târăsc prin ea, fără să conştientizez adevăratul motiv al stării mele de rahat.

Revelaţia a venit a doua zi. O prietenă dragă a venit să mă felicite şi la plecare mi-a dat un sfat foarte înţelept: trebuie să găseşti fericirea în interiorul tău. Oau! Cum de nu m-am gândit pana acum la asta?  Am plecat capul umilă, i-am dat dreptate şi am început sezonul doi de învinovăţiri. Dacă sunt conştientă că fericirea e în interiorul meu, de ce naiba nu pot să o aduc la lumină? De ce trebuie să o caut în exterior, de ce mi-am imaginat toată ziua că dacă EL, ar fi fost cu mine, aş fi fost fericită?

Răspunsul era atât de simplu. Pe la episodul 5 mi-am dat seama că povestea asta cu fericirea din interiorul tău e un fel de bull shit, poveşti cu peşti. Dacă îmi arătaţi un singur muritor de rând, care şi-a găsit fericirea în interiorul lui, fără să aibă un partener lângă el, eu îmi mănânc păpucii. Dacă cunoaşteţi o singură persoană care trăieşte fericirea supremă, împodobindu-şi bradul singur sau vopsind” oole” de paşti, să mi-o arătaţi şi mie. Eu propun să-l împăiem şi să-l expunem la muzeul Antipa, spre mirarea poporului. Imortalizat, cu mâna ridicată către brad, cu un îngeraş în mână, zâmbind în fericirea lui supremă. Staţi calmi, nici o şansă să-l găsiţi!

De ce? Pentru că în această viaţă ne-am întruchipat în dualitate, nu suntem fiinţe întregi. Ne lipseşte jumătate din noi. Toată viaţa, căutăm acea parte din noi pe care am pierdut-o la coborârea în întruchiparea fizică. Nu suntem în echilibru fără el sau ea. Suntem ca o balanţă cu două braţe care nu-şi găseşte niciodată starea de echilibru. Numiţi-l cum vreţi voi: suflet pereche, iubirea vieţii tale, partener. Whatever. E persoana cu care se presupune că ar trebui să-ţi împarţi, bucuria, patul, tristeţea, necazul, problemele, pâinea, căminul, căldura sărbătorilor, ziua de naştere, concediul chiar şi doliul. Iar dacă nu e lângă tine, mai ales în momentele de sărbătoare, te simţi ca şi cum ai fi mutilat, defect, bolnav, râios, blestemat sau pedepsit pentru crime împotriva umanităţii. Toate astea la un loc, le numesc eu sindromul de sărbătoare.

Marele nostru noroc (al celor singuri) e că nu sunt foarte multe sărbători importante într-un an. Dacă ai şansa să fii în aceste momente alături de prieteni adevăraţi (aşa cum am fost eu de data asta) poţi să scapi, doar cu mici leziuni pe creier. Reversibile. După o zi două viaţă reintră în ritmul ei normal şi tu răsuflii uşurat: am scăpat şi data asta. Nu am îngroșat statisticile sinuciderilor de sărbători.

Vă iubesc

PS.Am primit un raspuns muzical foarte frumos de la draga mea prietena Delia. Iti multumesc draga mea!

Va multumesc din toata inima!

Flori, urari fara numar, le-am pierdut sirul la un moment dat. Nici  nu stiu daca sa ma simt importanta sau extrem de marunta in fata voastra. Un lucru e sigur, ma simt coplesita. De cuvintele calde, de gandurile frumoase, de iubirea pe care am simtit-o venind azi catre mine.

Imi rasuna in urechi niste reprosuri pe care le-am auzit ani de-a randul: tu nu ai prieteni. Intr-adevar a fost o perioada cand nu aveam . Pentru ca nu simteam nevoia sa ma inconjor de oameni, care erau prietenii mei doar din ipocrizie sociale. Oameni cu care puteam sa vorbesc doar nimicuri, moda, retete de prajituri  sau  muraturi, despre vecina de la nr 17 care isi insela barbatul, despre celalalt vecin care avea doua amante,  despre pauza din ”oatul gainilor”, despre faptul ca porcul era bolnav- nu avea pofta de mancare, despre  ”toaletele” de la ultima nunta din lumea buna. Am incercat cativa ani, apoi am renuntat la a mai ”face frumos”. Am preferat sa ma izolez in lumea mea, in care nu eram nevoita sa beau cafeua din portelanuri scumpe cu degetul mic ridicat in semn de noblete, sa cumpar carti ”pe din doua”, sa zambesc cand imi venea sa urlu,  sa vorbesc cu o voce care nu era a mea, sa stau pe scaune tapisate, picior peste picior ca o ”doamna ce eram”.

        Azi am simti exact contrariul. Ca sunt milionara de prieteni. Reali si virtuali. Oameni care mi-au trimis atatea cuvinte frumoase, incat, nu stiu daca am reusit sa le citesc pe toate. Telefonul meu a luat-o razna de la cat a sunat . Nu apucam sa termin o convorbire ca deja aveam un alt apel in asteptare. Sms-uri fara numar.  

      Am mai trait azi ceva, ce nu am mai trait niciodata. Am aflat ce inseamna in adevaratul sens al cuvantului: ”prietenul la nevoie se cunoaste”.Prietenii care te ridica, atunci cand ai toate corabiile innecate si-ti doresti  sa zaci pe pat, sa lasi sa ti se scurga apa din cap.  Oameni care literalmente iti sterg lacrilmile de pe fata, te imbraca de sarbatoare si te scot la restaurant sa te sarbatoreasca. Iti mai aduc si  lautarii sa-ti cante la ureche ” Cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa” .  Va multumesc Emilia, Anuta, Doina si Victor!

E miraculos sa ai atatia oameni frumosi si cu inima mare in jurul tau. Va multumesc ca existati pentru mine, ingeri umani! Universul sa va intorca insutit fiecare cuvant si gand frumos pe care l-ati trimis azi catre mine. Fara voi nu as putea sa fiu ceea ce sunt!

 Iar cei care ati uitat, nu va faceti probleme! Anul viitor voi fi tot aici! O sa-mi puteti spune de doua ori.

                                                                        Va iubesc