Esti iluminat.... si ce?

            Notiunea de spiritualitate a fost deformata serios in lumea occidentala, ajungand sa devina o piata de “gablonturilor”, maestri, vindecatori si o multitudine de practici spirituale sau abuz de substante, etc.

          Cultura vestica a luat ceva foarte simplu si pur transformandu-l in ceva comercial, competitiv, cu alte cuvinte, in ceva ce ea nu este. Mintea noastra occidentala e setata pe dorinta de a dobandi. Unii oameni, , si-au petrecut intreaga viata pe “calea spirituala”, incercand sa obtina acel “ceva” si reusind doar sa ramana in aceleasi blocaje si limitari vesnice.

         Tocmai aceasta dorinta de a obtine acel “ceva”, de a ajunge intr-o “stare de constiinta superioara” e cea care ii tine pe oameni in limitari si intr-o continua cautare. Prin definite, a fi “un cautator”, inseamna ca inca nu ai gasit, asta fiind motivul pentru care, cei ce cauta, nu gasesc. Unul din marii budisti tibetani, Chogyam Trungpa Rinpoche, care a jucat un rol crucial in diseminarea invataturilor budiste in Occident in timpul ocupatiei chineze, spunea urmatoarele, legat de trezire/meditatie/iluminare, in “Meditatie in actiune”:

       “Meditatia se bazeaza pe 3 factori fundamentali: primul este faptul de a nu te concentra pe interior; al doilea, de a nu tanji sa devii superior, iar al treilea, sa te identifici total cu “aici si acum”.”

           In contextul capitolului in care gasim a acest citat, face referire la ego-ul nostru - sau ideea noastra despre cine suntem; “Eu-l” care nu are consistenta - si nu sprijina credinta ca acesta exista. El denunta stradania de a deveni mai bun sau superior - din moment ce constienta pura nu poate fi “inmultita” sau “diminuata”. El nu vorbeste nimic despre vindecari, cristale, chakre, Inaltare, dorinta de a se stradui sau folosirea anumitor substante….doar sa FII.

               ILUMINAREA

            E un cuvant amuzant ,inconjurat de conotatii , imagini si pareri. In cultura vestica de obicei se crede a fi ceva ce se dobandeste dupa 3 sau 4 decenii de izolare in meditatie . Cu cat citesc si calatoresc mai mult, realizez ca acest cuvant nu se refera la a atinge stari superioare de constiinta sau castiguri personale.

“Strict vorbind, nu exista oameni iluminati, ci doar activitate iluminata.”

           Asta a spus-o marele maestru zen Shunryu Suzuki. Se potriveste exact cu ceea ce a i-a spus Maharaji, maestrul Hindi al lui Ram Dass acestuia, cand a fost intrebat cum sa devina iluminat. Acesta i-a spus “Iubeste-i pe toti, hraneste-i pe toti, serveste-i pe toti.” Cat de simplu! Cunoasteti voi pe cineva care intr-adevar face acest lucru?

          Iluminarea se refera la constientizarea fiintei noastre adevarate – a ceea ce suntem noi cu adevarat. De aceea toti invatatorii spirituali - incepand cu cei din Budismul tibetan la Advaita Vedanta si pana la Upanishade, se refera la ea ca fiind “realizarea sinelui” nicidecum iluminare. Realizare faptului ca noi nu suntem mintea noastra care gandeste, nu suntem corpul nostru, nu suntem emotiile, sentimentele, dorintele si aversiunile noastre. Noi suntem constienti de toate aceste lucruri nu suntem acestea. Invatatorii folosesc cuvinte ca “constienta”, “constiinta, “Dumnezeu”, “starea Buddha”, “vid”, etc. In esenta, constiinta este constienta de ea insasi. Realizand ca fiecare dintre noi este deja aceasta “constiinta”, suntem deja “acolo”, doar ca ne identificam cu lucrurile de care suntem constienti (trup si minte) limitandu-ne, facand din asta cauza tuturor suferintelor noastre. Suntem obisnuiti sa ne concentram pe aparentele exterioare; corpul. intelectul, diferentele dintre noi, credintele,convingerile personale. Insa indreptandu-ne atentia spre “interior” la modul in care functionam, la “constiinta” care este intotdeauna acolo, vom gasim o profunzime a fiintei noastre care este aproape inspaimantatoare.
Acest lucru nu este ceva ce se poate obtine - greu de inteles pentru mintea occidentala conditionata sa dobandeasca. Aceasta vrea intotdeauna sa-i depaseasca pe ceilalti, sa fie pe un piedestal, sa fie vazuta, sa fie superioara. Tocmai acest comportament egocentric este cel care ii tine pe oameni separati. Din acest motiv cand vei auzi pe cineva afirmand ca este “iluminat” , poti fi sigur ca nu este; Iar marii invatatori spirituali, cand sunt intrebati daca ei sunt astfel (iluminati), se vor eschiva sa-ti raspunda.

           Chogyam Trungpa Rinpoche a spus odata intr-unul din discursurile sale “Esti iluminat…si ce?” Se amuza de modul lumii occidentale de a dori sa devina fiinte mai bune sau superioare, dar ce inseamna acest lucru pentru noi in viata de zi cu zi de fapt? Ne izolam intr-o camera intunecata meditand toata ziua? Umblam cu pieptul scos in afara si ego-ul umflat? Revin la ce a spus Maharaji. Daca actionam din pozitia constientei ca toti suntem aceeasi esenta, doar ca purtam diferite masti, vom reusi sa ii tratam pe ceilalti ca pe noi insine. Astfel vom face diferentele irelevante iar notiunea de “celalalt” isi va pierde sensul.

“Oriunde merg, ma intalnesc pe mine” Shunryu Suzuki

                          ABANDONUL

         Ideea fundamentala ce reiese din invataturile adevaratilor intelepti si mistici este acea a abandonului; in a te preda complet intregului, a ajuta si vindeca pe cei care au nevoie si a renunta sa-ti promovezi propria cariera,cont bancar, imagine de sine. Putem ajuta atat de multi oameni, daca pur si simplu iesim din normele sociale de progres si munca, si incetam sa ne mai gandim la ceea ce gandesc altii despre noi. Cel mai probabil ca pe strada noastra locuiesc oameni care se lupta cu facturile, cu lipsa hranei si banilor. Exista batrani care ar putea beneficia de faptul ca tu esti tanar, saracii care ar putea beneficia de generozitatea noastra, cei singuri carora le-ar putea fi de folos caldura noastra. Crezi ca acestor oameni care se zbat in mizerie le pasa de cat de bine poti tu sa meditezi?

        E foarte usor sa fii prins in eticheta spirituala, sa o folosesti ca un concept, o identitate, in locul unui mod de a fi. Este usor sa te atasezi de ideea de a fi “spiritual” si sa te identifici cu una dintre multiplele etichete existente pe “piata spirituala”. Incepand cu “copiii indigo” pana la “ lucratorii in lumina” . Toate acestea nu fac altceva decat ne separa intr-o noua forma de semenii nostri, sunt doar o formula de a ne decreta “speciali” si cu o baza morala superioara.

        A fi spiritual nu inseamna a lucra continuu cu sinele nostru in meditatie si yoga. A fi spiritual se rezuma la servirea celorlalti si la a pune capat suferintei si separarii de alte fiinte. A da si a impartasi fara nevoia de reciprocitate sau recunoastere. Daca o mana hraneste o gura, conteaza a cui este? Cea mai buna cale spre atenuarea ego-ul, abandon, eliberarea de dorinte si aversiune, este servirea celorlalti. Nicidecum grijile legate de obtinerea acestor “experiente uimitoare”, comunicarea cu ingeri, scrutarea altor dimensiuni sau inaltarea pe un piedestal de meditatie. Nu! Calea este sa ne abandonam si sa-i servim pe ceilalti! 

Sursa articol : http://www.collective-evolution.com/2015/01/11/has-spirituality-become-another-ego-identity/

Sursa foto: nu mai stiu, de undeva de pe internet :)

Pentru ca tu esti "altfel"!

       

   Am și eu o întrebare . Cu ce un intolerant creștin e mai bun decât un intolerant islamist? În decursul a 200 de ani, cele 8 cruciade au omorât 9 milioane de oameni în numele lui Isus.  În anii inchiziției Torquemada a torturat și ucis 2000 de oameni, convins ca misiunea sa este una divina. Atrocitățile comise de acesta își găsesc echivalentul în Europa în perioada celui de-al doilea război mondial, când în timpul Holocaustului au fost torturați, omorați 6 milioane de evrei. Dintr- o parte din ei s-a fiert săpun. Ca sa nu mai vorbim de tătucul Stalin, căruia i se imputa intre 42 și 62 de milioane de vieți Atât, ca el probabil  era un ateu, deși a fost admis la seminar.  Și as putea sa continui aici cu o lista lunga de oameni care au fost uciși în numele unei ideologii, credințe religioase, politice . Oameni de toate neamurile, de toate religiile. Zeci de milioane de oameni.

         Care e problema noastră oameni buni? Va spun eu care: intoleranța. Suntem intoleranți pana în măduva oaselor. Fata de toți si de toate. Începând din familie , fata de copiii noștri, fata de consorți, fata de vecini, fata de romani, fata de unguri, fata de țigani, fața de celalalt participant în trafic. Sa mai continui lista? Nu cred ca e cazul. Toți ceilalți sunt prosti, eu sunt singura deșteaptă de pe globul pamântesc.

        Și acum sa vedem ce inseamnă sa fii tolerant? Toleranta nu înseamnă sa fii neapărat de acord cu celalalt, care e foarte diferit de tine sau sa accepți un comportament care ție ți se pare scandalos. Ea  înseamna, a avea respect fata de credințele și practicile celorlalți, mai ales când ele diferă de ale tale. Ceea ce nu înseamnă sa fii de acord cu ei, ci pur și simplu sa le respecți dreptul de a vedea diferit viața.

        Așa că privește în adâncul sufletului tău și fă să înceapă schimbarea de la tine. Poate asa, peste 20 de ani nu va mai exista “breaking news” și copiii copiilor mei nu vor mai fi nevoiți să se ucidă între ei, pentru ca sunt “altfel”.

         

   foto: adevarul.ro 

Cum sa transformi un abandon într-o victorie

            De data asta m-am întors acasă, doar cu tricou și număr, fără medalie de finisher. Pentru că am abandonat după 11 km. Îmi sună însă mai bine la ureche: m-am oprit din “alergat”. De ce am pus în ghilimele, vă întrebați.Pentru că a fost un traseu “inalergabil” pentru mine. Am mers din 11 km cam 8, la pas. După primii doi kilometrii de urcare, îmi suna deja în ureche : femeie bună, tu alergi de plăcere iar aici nu e nici un dram de plăcere, doar chin.
           Îmi treceau tot felul de gânduri prin cap în timp ce mă luptam cu cărarea pavată cu bolovanii, care așteptau într-un mod perfid, să aluneci și să-ți rupi gâtul: ”Ce bine era dacă aș fi avut AND de capră neagră, acum aș fi putut să sar de pe o stâncă pe alta fără probleme. Cuțitele din genunchi ar fi fost mai utile la tăiat pâinea decât in meniscul meu. Uite ce viperă draguță pe cărare, totuși i-ar sta mai bine într-un borcan cu formol în muzeul zoologic.Ce bine era dacă m-aș fi încălțat azi cu bocancii și să-mi fi luat și bețele de tracking cu mine, probabil mi-ar fi fost de mare ajutor, ca să termin măcar prima tură de 11 kilometrii.”
             Iar în tot acest timp, egoul meu se trufea într-un mod obraznic de-a dreptul: hai că poți, ești forțoasă, antrenată, magnifică. Uite cum zbori pe culmile munților. Zburam pe naiba. Mergeam la pas și totuși abia reușeam să respir.
               Pe la kilometrul 5 mă hotărâsem să-mi ignor azi definitiv egoul. E treaba lui ce vrea el, eu mă opresc după primii 11 km. Pentru că alerg de plăcere, nu ca să demonstrez cuiva, ceva. Azi nu am găsit plăcerea în cea ce făceam și am hotărât să-mi ascult vocea interioară și corpul.
           Aici s-a transformat abandonul în victorie. La kilometrul 5. În acel moment, în care mi-am realizat propriile limite și am acceptat că pot pleca acasă și fără medalia de finisher.
            Conducând către casă, făcând bilanțul zilei de azi, am devenit dintr-o dată mulțumită de faptul că am reușit să iau această hotărâre . Să nu credeți că a fost ușoară. Egoul meu de leoaică a suferit destul de consistent pe parcursul kilometrului 6. Dar s-a consolat rapid la următoarea pantă, ca să nu mai vorbesc despre coborârea ( aproape pe fund) ce a urmat. Nu mai rămăsese urmă de trufie în egoul meu. M-am oprit după cei 11 km fără cea mai mică ezitare. Mai am nevoie de picioare pentru următorii kilometrii pe care îi voi alerga până la 90 de ani. Ar fi fost mare păcat să-mi las oasele în Cheile Turzii.
             A fost o lecție frumoasă, lecția abandonului. M-a învățat cum să mă smeresc în fața propriilor mele limite, cum să accept că viața nu e tot timpul despre a câștiga. Uneori e despre, cum să pierzi... cu demnitate. Pentru că a reuși să-ți păstrezi demnitatea, atunci când ești perdant, e o artă. Una care se învață greu. Mai ales când Universul te-a înzestrat cu egoul unui leu.

                                                             Vă iubesc!

Atunci Dumnezeu a zis: dacă voi nu mă vreți nici eu nu vă mai vreau!

Am hoinărit ieri prin Apuseni în zona Geamăna. De obicei hoinărelile de genul ăsta, îmi încarcă sufletul  și toate celulele cu energie benefică. Ieri m-am întors la colțul meu de rai din Ocolișel, dezolată de imaginile ale căror amintire îmi stăruie încă pe retina. Imagini ce mă poartă cu gândul la instantanee desprinse din lumea post-apocaliptica din filmul Mad Max, imagini ale unei lumi părăsite Dumnezeu , lăsându-și casa golită de suflare umană, cu turnul înălțându-se din halda de steril urlând parcă : Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă mai vrea!

Și a plecat de acolo. Uitând ascunse prin pădure câteva case, în care mai trăiesc moți, care refuză cu îndârjire să-și părăsească pământurile. Pământuri care peste câțiva ani vor fi și ele înghițite de halda de steril. Pe marginea “lacului” multicolor mai există două biserici care vor avea aceeași soartă, vor fi înghițite cărămidă cu cărămida de nepăsarea umană.

Da știu, avem nevoie de cupru! Laptopul pe care scriu în acest moment nu ar putea fi construit fără el. Curentul care îl alimentează nu ar ajunge la mine fără el. Telefonul cu care vorbesc are și el nevoie de circuite. Dar acesta e prețul? Să-l gonim pe Dumnezeu? Să distrugem natura creată de EL? Să gonim oamenii din casele lor? Se pare că da. Mi se pare atât de trist. Oare până când ne va mai suporta Mama Pământ? Cât va mai răbda oare aceste plăgi, pe care i le provocăm în numele progresului? Nu am răspuns la nici una dintre aceste întrebări. Rămân doar cu tristețea, care cu trecerea zilelor se va diminua cu siguranță. Voi uita și eu, că există pe această planetă locuri din care EL a plecat. Pentru că așa suntem noi oamenii, uităm. Până în ziua când nu va mai fi posibilă uitarea. Nutresc însă speranța că e departe încă… acea zi. 

                                                     Vă iubesc! 

Gânduri dupa Maraton Apuseni

Dacă acum un an mi-ar fi zis cineva că voi alerga semi-maraton montan îi râdeam in nas. Încă în hohote. Eu? Cum să alerg eu 21 de km pe munte? E absurd! La vremea aceea dacă alergam 5 ture de pistă în Babeș ( 2 km) eram ruptă în figuri. Și totuși mândră de mine. Nu alergasem niciodată în viața mea. Nici prin cap nu mi-a dat, niciodată, că aș putea să o fac . A fost ca un fel de rătăcire de moment, faptul că într-o buna zi mi-am luat niște pantofi de sport ponosiți din dulap și m-am hotărât să încerc.

Azi iată-mă pe locul trei pe podium. Știu că nu e mare scofală. La categoria mea de vârstă aleargă puține femei. Este ușor să fii sus în clasament, când concurezi cu o mână de oameni. Dar ideea, că aș fi putut să urc pe podium, dacă nu aș fi fugit acasă să-mi odihnesc oasele frânte de urcușuri și coborâșuri în Apuseni, este destul de motivantă.

Cum a fost ieri? A fost magie curată. Cu siguranță ați putea să-mi puneți întrebarea ce poate fi atât de deosebit în a urca și coborî până la epuizare pe munți. Ce plăcere poți găsi în a-ți pierde suflarea, în a transpira ca un cal înhămat la căruță, în a trăi acea senzație că următorul pas cu siguranță nu îl vei mai putea face, în a cădea, în a te ridica? E greu să explici. E ceva ce trebuie să trăiești ca să poți înțelege. E ca și cum l-ai lăsa undeva în urmă pe cel care ești în viața de zi cu zi. Ca și cum acolo în pădure, pe pășuni, pe cărări strâmte de munte, ai fi schimbat cu cineva pe care nu l-ai cunoscut până atunci. Un personaj nou în viața ta, un om ale cărui limite sunt cu totul altele decât acelea pe care le cunoști tu.

Am trăit ieri, acolo în Apuseni, într-o lume total nouă mie. O lume în care solidaritatea umană nu e doar un concept abstract, fraternitatea devine o realitate palpabilă. Am învățat dimensiunea cuvântului sportivitate. Acum simt că fac parte dintr-o frăție invizibilă, în care firele ce ne unesc sunt pașii făcuți, iubirea față de natură, față de semenul tău. Și e al naibii de bine să faci parte dintr-o asemenea frăție. Să simți că rezonezi cu toți cei care pornesc deodată cu tine de la linia de start. Atunci când stai acolo împreuna cu ei, simți că  ești parte dintr-un organism imens , respiri la unison cu ceilalți, resimți aceleași emoții, iar fluturii din stomac zboară de la unul la celălalt ca într-un ritual  de împerechere ciudat. E o lume frumoasă în adevăratul sens al cuvântului.

 M-am simțit extraordinar de bogată ieri. Și mă simt și azi, în ciuda durerilor ce mă chinuie la fiecare pas. Sufletul meu s-a îmbogățit cu o experiență despre care, cu siguranță le voi povesti nepoților mei. Pentru că va rămâne brăzdată adânc în suflet.

           Am recitit și am realizat: cuvântul cel mai des folosit a fost verbul “ a simți”. Cred că aici e frumusețea la povestea asta cu alergatul. Atunci când alergi, simți că ești viu, că trăiești la maxim. Ăsta e motivul pentru care alergatul dă dependentă . Una care nu dăunează grav sănătății. Puteți consuma în cantități nelimitate. Veți deveni mai frumoși, mai fericiți și mai sănătoși.

          Mulțumesc din inima organizatorilor de la Maraton Apuseni, voluntarilor, sponsorilor , tuturor alergătorilor și celor care ne-au susținut de pe margine. Voi toți împreună, ați făcut ziua de ieri  impecabilă! 

                                                   Vă iubesc! 

foto: Tudor Șofron 

Cum am ajuns la linia de start...

Fiecare alergător are povestea lui. Așa și eu o am pe a mea. Peste exact 24 de ore mă voi alinia la linia de start pentru primul meu semimaraton. Eu care am detestat alergarea încă din liceu, când trebuia să alerg probele de rezistență. Era chinul de pe lume. După 50 de m de alergare eram gata să-mi dau duhul, uram acea zi în care trebuia să dăm probele de rezistență.

Și iata-mă acum pregatită să mă aliniez la start alături de alți câțiva mii de alergători. Simt nevoia să fac un bilanț al anului care a rămas în urma mea. Îmi pun întrebarea cum m-am apucat de alergat? Simplu: am scos într-o zi o pereche de pantofi de sport din dulap, i-am încălțat si am ieșit pe pistă in parcul Babeș. Asta după ce văzusem un afiș al maratonului de Cluj pe Facebook. Mi-am zis atunci: voi fi acolo și eu anul viitor. Bineînțeles după 50 de metrii, am simțit aceeași panică ca în vremea liceului. Mi se părea groaznic de greu. Mai ales că nu mai am 16 ani. Mai ales că eram și fumătoare înrăită. Mai ales că purtam cu mine, zi de zi, un surplus de greutate de 10 kg.

Dar am continuat să alerg. Pe măsură ce trecea timpul, pașii deveneau tot mai ușori. Distanțele tot mai lungi. Plăcerea creștea cu fiecare kilometru pe care reușeam să-l parcurg. Apoi am schimbat alimentația, am început să pierd kilogramele. Și deveneam tot mai motivată cu fiecare zi . Am reușit 1 km, apoi 5 , apoi 10 si chiar 20. Mi se părea incredibil că pot. Au fost dureri, uneori chiar grele, au fost și alte probleme, dar nu am renunțat. Încet-încet alergarea a devenit modul meu de a meditata, de a-mi transcende propriile limite, de a-mi demonstra că orice e posibil, dacă îți dorești cu ardoare. Astfel a devenit pentru mine, alergarea un mod de viață.

După 8 luni am reușit să renunț și la fumat. A fost o perioadă foarte grea, cu stări depresive destul de accentuate. Am reușit însă să le înving, chiar dacă mai “trișez” cu o țigară electronică. Eu sunt mulțumită chiar dacă toată lumea mă ceartă că nu renunț la ea. Într-o zi o voi face și asta!

 Însă cel mai frumos lucru, în acest an care a trecut, au fost oamenii pe care i-am cunoscut datorită pasiunii pentru alergat. Oameni cu suflet frumos, determinați, cu voință de fier, cu inimi imense, gata să-ți sară in ajutor oricând, să te încurajeze, să-ți dea sfaturi, deștepți, profunzi. Oameni care mi-au fost exemplu, m-au motivat, m-au ajutat să mă disciplinez. Apoi, au fost aceia pe care i-am motivat și eu la rândul meu, i-am ajutat să înțeleagă că pot și ei. Le mulțumesc tuturor că mi-au fost alături pe acest drum al descoperirii de sine. Nu vreau să fac o listă de nume aici, de teamă că aș putea să uit pe cineva. Cu siguranță știți voi, cei care ați fost acolo, alături de mine. VĂ MULȚUMESC!

A fost un an frumos! Vreau să-mi mulțumesc mie, că mi-am dat voie să-l trăiesc. Am cunoscut o nouă Judit, una care nici măcar nu am bănuit că există. Îi urez bun venit în viața mea! Îi doresc mâine spor la alergat! Buon Camino, prietena mea cea mai bună! Știu că poți! Iar acest semi-maraton e doar un început!

                                                  

                                  Vă iubesc!

Vânare de vânt...

A trecut ceva timp de când nu am mai scris la carte sau pe blog. Am senzația că o pâclă groasă mi-a invadat creierul, îl acoperă asemeni unei meduze gigantice, atârnă până în apropierea ochilor, făcând-mă aproape oarbă. La propria mea viață. Simt că în ultimele luni am rătăcit aiurea în tramvai, oscilând între trăiri extreme, exact de pomană. Uneori urcam la cer, îmi creșteau aripi ce mă înălțau într-o zonă inimaginabilă creierului uman. Și asta doar ca să am de unde cădea. Să dau cu capul de toți pereții și de toate colțurile care există în Universul ăsta. Apoi să rămân amețită, debusolată perioadă de zile în șir. De luni de zile mă întreb de ce m-a adus viața în zona asta tulbure, ce am de învățat și refuz cu atâta obstinență să văd, ceva ce cu siguranță se vrea a fi o lecție simplă.

Am căutat răspunsuri în toate cotloanele posibile, am apelat la prieteni inițiați în tainele astrologiei, șamanismului, psihologiei, numerologiei, clarvederii. Pe moment credeam că am aflat taina, că am ajuns mai aproape de înțelegere, că în decurs de câteva zile, chiar ore să-mi dau seama că de fapt nu am înțeles nimic. Frământările deveneau tot mai profunde, neînțelegerea se adâncea cu fiecare  zi ce trecea . Săptămâni în șir am trăit într-o debusolare exasperantă, care mă fereca intr-o celulă parcă  la limita supraviețuirii. Toată nemulțumirea începea să somatizeze în corpul fizic, pușca când într-o zonă când în alta, sub formă de fel de fel de dureri.Uneori chiar mă întrebam dacă nu cumva îmi pierd mințile.

Fraza care îmi revenea obsesiv era : Nu mai vreau! Mă luptam cu un dușman imaginar, un balaur cu șapte capete, care îmi scuipa foc direct în față, îmi pârjolea creierul, viscerele, mă epuiza. O himeră născută din neacceptare, din dorința de a scrie scenarii mistico-fantazmagorice despre vieți de poveste cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, despre iubiri ce sfidează barierele lumii fizice, despre tinerețe fără bătrânețe, despre nemurire…  despre orice nu avea legătură cu viața, așa cum o percep majoritatea muritorilor. Încercam să fug într-o lume iluzorie, în care e posibil să ajungi la stele, să presari pulberea lor în inimă și să dansezi desculț, asemeni lui Zorba grecul pe plajă, fără să-ți pese că cochiliile scoicilor te taie la picioare. Proiectam idealul acolo unde de fapt era doar ceva banal, prozaic. Îmi risipeam energia acolo unde nu era nevoie de ea, încercam să salvez acolo unde nu era nimic de salvat, încercam să fiu de folos acolo unde nu avea nimeni nevoie de mine. Insistam cu obstinență să rămân într-un loc străin mie, care era populat cu mult timp înainte de a ajunge eu acolo, cu personaje dintr-un alt roman.  Îmi dădeam silința să umplu un gol care de fapt nu exista.

Fiecare gest, gând, acțiune mă îndepărta de adevăr. Acela al vieții mele reale, în care îmi găsisem deja menirea. Îmi găsisem sursa din care să mă hrănesc.  Mă întâlnisem deja cu Sinele meu, știam deja secretul, mergeam pe cărarea corectă. Am simțit însă nevoia să mai vânez un pic de vânt, vorba lui Bob Dylan. Că doar cum altfel aș simți că trăiesc? Cum altfel aș reuși să cunosc forța sufletului meu de a merge mai departe, dacă nu m-aș poticni uneori în noroiul ego-ului meu? Cum altfel aș reuși să-l cunosc în toată măreția lui, dacă nu l-aș lăsa uneori să stea la cârma corabiei ? Să mă poarte pe mări învolburate, populate cu ființe mitice, sirene cântând cântece dulci în încercarea lor de a mă face să-mi sfărâm corabia de stânci.

Am auzit însă vocea lui Circe și mi-am înfundat din timp urechile cu ceară. Am demascat mașinațiunile ego-ului și i-am smuls cârma din mână. Tu să fii sănătos dragul meu Mini Me. Îți mulțumesc pentru lecție, acum a venit vremea să te dai din drumul meu. Pentru că am treabă! Nu am vreme să-ți ascult văicărelile de doi bani, să joc după scenariile tale demne de un film de Aronofsky. Iau acum o pauză de la tine. Cu siguranță ne vom mai întâlni, pentru că ești “de-al meu”.             

 Dar până atunci îți spun la revedere plăcută, rămâi cu bine până la următoarea întâlnire. Sper ca data viitoare să reușesc să fiu mai vigilentă.Te pup!

                                                  

                                              Vă iubesc

foto : artist Jane LeBlanc