Îmi lipsești!

M-am intors de 4 zile. Viața curge aproape în făgasul ei normal. Peste zi. În aparență. Noaptea insă plec înapoi. Pe străzile din Dharamshala. Simt pietrele sub talpa pantofului, izurile străzii, umiditatea pe piele, căldura, emoția, iubirea. Privesc chipurile oamenilor, văd ochii lor migdalați, zămbetul lor etern. Învîrt moriști de rugăciune, trimit mantra spre cer: Om mani padme hum.... Aud murmurul în ureche acompaniat de sunetele ancestrale ale instrumentelor din templu. Corpul reia rezonanța goarnei, celulele încep să vibreze in ritmul tobelor. Parcă stă să explodeze totul în interiorul meu. Plutesc într-un spațiu atemporal, urcând sute de scări. În somn nu obosesc, nu mi se taie respirația. Simt moliciunea șalului mov pe umeri, răcoarea șalvarilor. Și din nou izurile Indiei. Mirosul mîncării gătite pe stradă îmi inundă nările, gura mi se umple de salivă.

Pășesc lent pe fiecare treaptă, urc către cer. Orașul rămâne în urmă. Se așterne liniștea. Rămân doar eu și cerul brazdat de steaguri de rugăciune. Vântul aduce un nou miros. Pe cel al muntelui. Miros de ieburi tămăduitoare, de zăpadă, de puritate, de locuri netulburate de prezență umană. Mâinile îmi sunt grele. E un sul de steaguri între ele. Privesc la culoarea fiecărui steag, la fiecare nume incripționat pe ele. Sunt scrise stângaci cu un pix de împrumut.  Fiecare steag în parte are un nume. Ale  acelora care au scris în inima mea, oameni care m-au atins, oameni care m-au învățat lecția iubirii. O mână invizibilă prinde primul steag. E roșu, pe el stă scris numele meu și căteva cuvinte: fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Vântul Himalayei le fură  și le ridică către cer, înălțându-le către piscuri acoperite de zăpadă. Le văd cum plutesc încrustând numele voastre în azurul cerului. V-am slobozit către cele patru zări, în infinit, în etern, în spațiul inimii mele. Sunteți și acolo și aici. Ați ramas acolo plutind intre norii albi, dar v-am adus și înapoi, cu mine..... Pentru că m-ați atins cu literele iubirii. Ele nu pot fi șterse cu nici o radieră din Univers.

Liniștea e spartă de un huruit de motor. Râmân incă o vreme între lumi. Ciulesc urechile în speranța că aud respirația ta în patul vecin. În speranța că te aud urându-mi somnoroasă bună dimineața. Te aud.... dar știu că voi bea cafeaua singură și voi privi soarele răsărind deasupra pădurii Baciului.Îmi lipsești! Mă liniștește însă gândul, că e același soare care răsare deasupra Himalayei.Te iubesc!

          

                         Vă iubesc!