Când tu ești tu, ești o rugăciune pentru Univers!

Zgomotul roților de tren mă inspiră. Sunt din nou la drum, viața mea a devenit o călătorie continuă. Ajung  acasă prin Cluj, doar să mai spăl o mașină de haine. Când rufele s-au uscat, urc in Suzuka, următorul autobuz, tren sau avion și pornesc către altă destinație.

 Duminică seara ( de data asta in Bran) am plecat la culcare cu intenția vădita de a mă trezi luni și a scrie despre experiența taberei de ”TREZIRE” cu Rune. Vezi de treabă! Nu m-am ridicat din pat până la ora 14. Mă simțeam de parcă cineva m-ar fi intins pe jos și m-ar fi batut din cap pana în picioare cu un mai. Eram descompusă în componente mărunte. Ziua mi-a trecut încercând să mă reîmbin bucațică cu bucațică. Mă întrebam ce-mi dădea senzația de sfârșeală?  Cele 9 zile care au trecut, nu am făcut altceva decât să mănânc, să dorm, să meditez și să-l ascult pe Rune. Nu aș avea nici un motiv de oboseală. Corpul meu fizic însă îmi transmitea altceva. Vroia doar să zacă.

Mintea îmi era la fel de obosită ca și corpul. Găndurile erau rare, leneșe, aproape inexistente. Se mai arunca câte unul înainte, însă nu avea nici un spor. Le ignoram cu nonșalanță.  Nu aveam chef nici sa vorbesc la telefon, cu atât mai puțin să socializez. Lăsam lucrurile să se așeze in interiorul meu. Toate câte le-am trăit acolo sus în inima munților. Pentru că au fost multe trăiri, profunde, ciudate, incredibile, unele chiar fantasmagorice. Am trecut prin toate stările, de la agonie la extaz. De la furia primelor zile, care m-a facut să refuz îmbrățișări, la calmul cel mai profund. De la ură, la iubirea aceea, care te face să devii penibil - iți dă  impulsul ciudat de a-i îmbrățișa pe toți, în timp ce le șoptești la ureche, că îi iubești. Am trăit dislocări în timp, am aterizat în experiențe deja trăite, le-am retrăit cu aceeași intensitate. Am văzut oameni care erau la sute de kilometrii distanță de mine, stând pe scaunul din fața mea. Am trăit neființarea, disoluția totală și apoi am revenit in lumea fizică. Am găsit acel ”no-thing” ( nimic)  undeva intr-un loc nedefinit din ființa mea, crezănd ca am trăit o experiență eșuata, ca să-mi dau seama  a doua zi, că de fapt acel nimic e SURSA pe care o caut cu înverșunare de mii de vieți.

În tot acest timp rațiunea  protesta cu vehemență impotriva tuturor trăirilor. Mai protestează și acum. Uneori mă cuprinde chiar un sentiment de panică pentru câteva fracțiuni de secundă. Pentru că e greu să renunț la convingerile pe care le-am acumulat de o viață întreagă. Parcă tot ce am trăit pănă acum devine inutil, dacă nu mă mai identific cu trecutul. Cu ce-mi voi ocupa mintea dacă ea nu mai face planuri anxioase de viitor? Ce voi deveni acum că mi-am lăsat sus pe munte toate identificările, măștile, rolurile? Într-un fel e înspăimântător. Pe de altă parte insă e cea mai puternică eliberare pe care o poate trăi o ființă umană. Să aduci la nivelul experienței convingerea că nu te-ai născut niciodată, nu vei muri niciodată, că ești veșnic, iubit, văzut și niciodată singur.

Îmi răspund singură la întrebare: voi deveni cea ce sunt deja. De fapt, nu trebuie să devin nimic, doar sa fiu. Așa cum a zis Rune: când tu ești tu, ești o rugăciune pentru Univers. Nu e nevoie de nimic mai mult.

Am ajuns între timp foarte aproape de București. Mă opresc aici, dar promit să revin cu detalii.

                                                                                Vă iubesc

Sony, cavalerul meu salvator

Sunt in autocarul care mă duce către București. Fac lunar acest drum, călătoresc de la Cluj către capitală cu acest mijloc de locomoție; bineințeles din motive financiare. E cel mai ieftin dintre toate.

 Mama mă căinează de câte ori pornesc la drum, îmi plânge de milă: săraca copilă, ce greu își câstigă pâinea.Împreună cu prietenele ei  pensionare, pun la cale diverse strategii,să mă angajeze funcționar la stat ( adica la nefăcut nimic). Pe mine nu mă deranjează de loc aceste drumuri lunare, chiar îmi plac. E un timp pe care mi-l aloc doar mie. De obicei citesc câte o carte, ascult muzică, ma uit la  un film sau pur si simplu privesc peisajul. De exemplu în acest moment scriu.

În toată povestea asta cu călătoriile există un singur lucru care mă irită. Noroc că există in era  modernă, gadgeturi care mă  ajută să depașesc această stare de iritare cu ușurință.  Din genul, cu care pot să-mi astup urechile șă să dau muzica la maxim, să-mi bubuie tobele in cap până îmi ies  ochii ca la melc.

Oamenii care vorbesc la telefon interminabil, ei sunt cei care îmi cauzează nevoia mea de izolare fonică. Chiar in acest moment pe scaunul din spatele meu stă o ”cucoana”, care de 300 de km incheiați vorbește la telefon. În scurtele momente, când intre doua piese de muzicale, se face  liniște în căști, o aud cum turuie într-una. Despre te miri ce: rețete de prăjituri, contracte de mii de euroi, murături. Subiectele ei sunt inepuizabile. La fel  am călătorit odată cu o tânără care a vorbit la telefon din momentul in care s-a urcat in autbuz in Cluj, până a coborât in București. Dacă ar fi spus ceva interesant, în toată invălmășeala de fraze povestite, aș fi putut  scrie un roman despre viața ei. Atât că nu l-ar fi citit nimeni, nu ar fi conținut nimic epic.

M-am tot gândit, ce îi împinge pe acești oameni sa-și etaleze viața în fata altor 40 de călători, să-și spele rufere murdare in auzul tuturor? Singura explicație acceptabilă pe care am gasit-o: le este frică să rămână singuri cu propria lor persoană. Un drum lung de 8-9 ore te confruntă cu ”oglinda” și s-ar putea să nu fii foarte mulțumit de ceea ce vezi acolo. Te întâlnești cu propriile tale gânduri și nu gasești nici un orgasm intelectual printre ele. Preferi să-i poluezi pe ceilalți oameni- cu care ești obligat să rămâi ferecat preț de 9 ore in spațiul strâmt al autobuzului- decăt să privești in adâncul tău.

Nu mă pot supăra pe ei. Trebuie să fie o senzație cumplită să nu poți rămâne în compania propriei tale persoane nici macar pentru o scurtă perioadă de 5 minute. Să fii nevoit să atârni tot timpul pe spinarea cuiva ca să te poți simți în elementul tău.

 Noroc că eu am găsit soluția de a  mă autoexclude din viața lor socială . O investiție intr-o pereche de căști Sony și problema mea a disparut.. Cînd sunt cu ele pe urechi, pot sa vorbească la telefon toți calatorii deodată, eu nu-i mai aud. Am să fac totuși o sugestie conducerii companiei Dacos. Așa cum au pe geamuri anunțuri,care te avertizează că e interzis să consumi alimente in autobuz, ar trebi sa pună niste flyere, prin care să anunțe călătorii, că vorbitul îndelung la telefonul mobil poate provoca tumori pe creier. Poate asta ar pune o cărămidă la nivelulul de autocunoaștere al cetățeanului, pribeag pe meleagurile patriei. Poate mi-ar reduce si mie poluarea cu decibeli!

                                                                           Vă iubesc