Călătoare în paradisul pierdut

Ești conștient de talpa dreaptă, ești conștient de talpa stânga, devii conștient de mâna dreaptă, de mâna stângă....  Coboram tot mai adânc în starea de liniște, către o zonă aproape necunoscută până acum. Spațiul din jurul meu se lărgea, devenea nimic. Mă afundam în el, ca într-un fotoliu imens, primitor, moale, trăind pacea unei seri de iarnă, în fața șemineului. Corpul se relaxa, liniștea pătrundea până la nivelul celulelor. Muzica nu mai urma calea ei normală prin canalul auditiv, o percepeam cumva intr-un mod bizar, nu mai puteam să fac separație între mine și notele muzicale. Curgea în spațiul interior, făcând parte din mine, vibram in rezonanța clopotelor tibetane, devenind tot mai ușoară cu fiecare secundă. Până a dispărut și ea. Secunda. Apoi și eu. Nu mai existam. Eram spațiu, eram nimic.

Ce înconjoară această experientă?- auzeam venind către mine fraza, repetâdu-se la infinit. Mintea mea căuta ceva palpabil, ceva material, ceva solid, ceva cunoscut, ceva de care să mă pot agăța.Mă irita că nu găseam nimic familiar, nimic din ceea ce cunoșteam. Exista doar întrebarea și eu... care de fapt nu mai eram. De undeva dintr-un spatiu neidentificat a venit revelația. Asta cauți: NIMICUL. Care a alunecat printr-o clepsidră.

Capul meu se odihnea pe umărul lui. Eram undeva într-o stare de semitrezie, incă somnoroasă. Am întredeschis ochii, am privit la soarele care răsărea din mare. M-am cuibărit și am întins nasul pentru primul  sărut de dimineață. Eram in raiul meu personal în care m-am refugiat mental, de sute de ori în  viața mea. Respiram aerul sărat al mării în  răsăritului de soare, îl simțeam în nări, de data asta. Eram conștientă de căldura trupurilor noastre sub pătură.  Respirați adânc și deschideți ochii – auzeam undeva în surdină. A cui e vocea, că nu e a lui? De ce vorbește la plural, suntem doar noi doi în cameră. Am realizat că aveam ochii inchiși. Totuși vedeam răsăritul de soare prin imensa pînză de păianjen, care acoperea spațiul deschis al geamului. Nu mai înțelegeam nimic. Eu sunt în camera de hotel și totuși aud vocea aceluia  care conduce meditația. Refuzam să deschid ochii. Mă simțeam în siguranță acolo unde eram în brațele lui.  Nu-mi doream altceva.

 Răzbăteau zgomote păna in zona timpanului,  mișcări, scărțâit de scaune, oftaturi. Nu mai înțelegeam nimic. Simt încă în jurul umerilor brațele lui, dar sunt conștientă  de  foiala din sală. Văd soarele răsărind din mare dar simt și atingerea celei de pe scaunul vecin.

Trăirea de la malul mării dispărea încet din simțire. Deveneam din nou conștientă de realitatea prezentului. S-a disipat mirosul mării, căldura celuilalt trup. Ședeam din nou pe scaun, auzeam rumoarea din sală. Lacrimi grase mi se scurgeau pe chip. Nu aveam puterea să ridic mâna ca să le șterg. Trăirea m-a epuizat.  Nu a fost doar imaginație, am fost din nou acolo, în paradisul pierdut. Într-o zi de  vară tărzie, tomnatică,o zi de mult pierdută în tumultul amintirilor mele. Am deschis ochii și mi-am amintit  leșul delfinului de pe plajă.

Vă iubesc!