Îmi stăruie un vag miros de tămâie
în nări. Amestecat cu mirosul amar de țigară. Și amintirea căutarii. Și ecoul
cuvintelor... frumoasă... frumoasă...
frumoasăăăăă .
E ceață dacă privesc pe imensul geam al
livingului. Dar oare de ce e ceață cănd privesc înăuntru? Nu e ceva normal să
fie ceață aici în cameră! Deasă, atât de deasă încât nu văd cuvintele, nici măcar
nu le simt. Parcă sunt in deșert. Simt nisipul sub tălpi și înțepătura lui pe
piele. E atît de real. Mirosul de tămâie persistă. Îmi dau seama ca e pe piele...
în pori. Cum să miroși a tămâie? Și a liniște? Poate liniștea să aiba un miros?
Da, miros de nu vreau nimic... nici cafea, nici portocale...
De cănd stau și mă holbez la
ecran ceața a început să se risipească... încet dar sigur. Ecoul s-a stins.
Soarele a invadat camera risipind mirosurile. A rămas doar amintirea căutării.
A plecat și nisipul de sub tălpi. Ce zi o fi azi? Habar nu am... Contează? O zi, pur și simplu, încă una. Din viața mea
și a ta... O zi în care trăiești pur și
simplu. Așa cum alegi să o faci. În rutina criminală sau alegând să te bucuri.
De orice! De sunetul ce vine din micuțul aparat de radio, de cafeaua ce s-a
racit în cană, de căldura soarelui ce pătrunde prin geam, de căutare, de
neliniște, de mirosul de tămâie de pe
piele, de dansul pe muchia de cuțit, de faptul că ai o inimă în coșul
pieptului. Una ce poate fi vulnerabilă, expusă, rănită, una în care lumea și
alți oameni pot să intre, să te atingă. Și
ce dacă? Adevăratul războinic e acela, care își permite să fie vulnerabil,
asemeni unei curgeri de apă. Acesta e modul în care își arată blândețea și
curajul. Pentru că blândețea este o calitate umană irezisitbilă, ce poate să
topească cele mai împietrite inimi.
Toata existența e o mișcare de
pendulare... înainte-înapoi. Dans pe muchie de cuțit. Care uneori poate fi
dureros... pentru că simți muchia sub talpă. Și frica în rărunchi: dacă mă tai,
dacă îmi curge sănge? Și ce dacă curge? De asta l-a facut Șefu lichid, ca să
curgă. Ca și lacrimile. Dacă nu ar curge, de unde ai ști că ești om, că ești
viu? Cum ai ști să modelezi contrariile, umanitatea? Crezi că ai putea sa-ți
trezești inima? Cu siguranță NU! Pentru ca așa cum zice Hazrat Inayat Khan: inima
ta nu e vie până când nu a trăit durerea.
Privesc în gol de jumate
de oră. Văd in el doar necunoscutul. Știu
că e riscant să trăiești pe marginea lui. Dar e singurul loc din care întrezărești
propria ta direcție de evoluție. Din ceața
rutinei ea nu se vede. E singurul loc din care se deschid noile
posibilități. Doar abandonând familiarul, vechiul reușești să deschizi noi uși.
Am simțit asta cel mai puternic stând la capătul lumii în Finisterre, acolo
unde se zice că se întâlnește Cerul cu Pământul. Acolo unde valurile Atlanticului
loveau cu forță stâncile, eliberând energia vieții. Acea tensiune pe care am
resimțit-o acolo e identică cu dansul pe muchia de cuțit din viața noastră.
Doar in acest dans iți poți manifesta creativitatea maximă. Doar în zona aceea,
poți simți că trăiești cu adevarat.
“ Acolo e vidul si
acolo e Dumnezeu: la mijloc. Avem nevoie de viziune panoramica. Altfel nu
exista diferență de potențial, nu există electricitate; nu există
bucurie” ( părintele
William McNamara)
Asta e urarea mea pentru anul 2014: Priviți cu curaj către
necunoscut! Frica voastră e doar un gând. Care vă oprește din a trăi…
Deschideți ușile, chiar dacă nu știți ce se află in spatele lor. S-ar putea să
aveți o supriza neașteptat de plăcută. Săngele ce murdărește muchia cuțitului
coaguleză foarte repede. Lacrimile se uscă înainte de a ajunge la bărbie.În schimb, ați putea să descoperiți că sunteți vii. E al naibii de plăcut! Să trăiești! Welcome
to my world!
Vă iubesc!
ps: inspirat pe alocuri de cuvintele lui John Welwood.. un maestru în deschiderea inimii
foto:moi, in Finisterre locul în care se întalnește lumea fizica cu lumea subtilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu