Poate fi oare lucru mai
dureros in lumea asta decat sa simti ca in sfarsit ai ajuns acasa si
totusi sa stii ca esti doar un musafir in trecere. Sa simti ca totul
iti este familiar, mirosurile, texturile, privirile, gandurile,
cuvintele, aerul respirat, sunetul frunzelor sub talpa pantofilor,
copacii, iarba, ceata, lacrimile, emotiile, gesturile, ochii,
mainile, mormaielile, chicotelile, cerul, frustrarile, pietrele,
fricile si totusi sa stii: e doar o bucatica efemera din cea ce se
vrea a fi existenta ta. Sa fii constient, ca nimic nu e de visat, de
cerut, de dat, de jucat, de adunat, de impartit, de pastrat, de
bucurat, de iubit, de urat. Ca esti doar un simplu martor la tot ce
ti-a asternut Universul in causul palmei.Sa-ti doresti sa te opresti
la prima sectie de chirurgie ce-ti iasa in drum, sa-l rogi pe
chirurgul de serviciu sa-ti faca o lobotomie rapida, sa-ti arunce
creierul la pubela unitatii sanitare spre deliciul cainilor din
cartier.
Sa nu-ti mai
doresti sa intelegi: de ce? Sa poti sa-ti raspunzi singur: de aia!
Pentru ca esti un calator care a coborat de pe autostrada si a vrut
sa stie! Pentru ca ti-a fost sete si ai cerut apa din fantana
eternitatii! Ai cerut sa se ridice valul ignorantei sa aflii secrete
interzise celor ce traiesc la poalele muntelui!Pentru ca ai avut un
impuls nestapanit sa urci povarnisul, sa bei din licoarea interzisa!
Pentru ca ai batut la usi, fara sa tii cont ca ele ar putea sa se
deschida si ai putea sa vezi in spatele lor lucruri pe care iti este
enorm de greu sa ti le asumi, sa le vietuiesti! Pentru ca nu ti-a
placut sa traiesti un dulcea ignoranta a pionului negru, care
inainteaza cu capul plecat si ochelari de cal, ca sa nu-l sperie
circulatia celorlalte piese de pe tabla de joc!
Ei, daca ti-ai
pus ochelarii cu vedere periferica nu ai decat sa privesti in tihna
la hora. S-o joci cu zambetul pe buze, sa bati marunt din picioare,
sa aplauzi ceterasii chiar daca uneori canta fals si te zgarie pe
timpan. Invarte-te pana simti ca te ia cu ameteala si greata, pana ti
se tocesc pantofii, pana simti ca nu mai poti sa respiri, sa simti
impulsul nestapanit de a le da muzicantilor cardul cu tot cu codul
pin, doar - doar si-or arunca arcusul in sant. Iar tu sa profiti de
momentul de respiro, sa fugi sa speli sudoarea de sub brat, sa-ti
arunci floarea ce o aveai dupa ureche si sa iesi de pe scena. Dar nu
inainte de a rupe in bucati dimploma de tragediana antica. In
speranta, ca fara ea nu vei mai avea dreptul sa joci roluri
principale in tragedii cosmice. Ca mosul, ce sta pe tronul de aur in
ceruri, nu te va mai distribui decat in roluri de figurant anost.
Pentru ca s-a plictisit de smiorcaielile si dramele tale de doi bani.
Am insa marea
surpriza sa nu mai gasesc diploma. Nu mai e pe perete sub sticla unde
am lasat-o ultima data cand am simtit impulsul de a o arunca la
gunoi. N-am decat sa ma asez linistita la capatul cozii de asteptare,
sa respir adanc si sa astept episodul urmator. Pentru ca e un serial
in reluarea redundanta. In care nu ai dreptul sa cunosti scenariul,
nici macar sa-l intuiesti. Ai un singur privilegiu: sa-ti joci rolul
dand maximul posibil. In speranta ca poate intr-o buna zi vei primi
un Emmy pentru intreaga cariera. Iar cand reflectoarele se vor stinge
vei putea sa pleci cu zambetul pe buze. Cu multumirea rolurilor bine
jucate si a lectiilor bine invatate. Si cu inca o speranta: poate
sezonul urmator vei juca intr-o telenuvela siropoasa ale carei
episoade se vor termina toate cu HAPPY END!
Va iubesc! - si incerc din rasputeri sa ma iubesc
azi si pe mine!
foto - Judit, Gustav Klimt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu