Atingeri

                                         

          O dimineaţă de duminică banală, asemeni sutelor pe care le-am trăit până acum. Dureros de banală, doar eu, ecranul laptopului, cafeaua, ţigara, ticăitul ceasului şi cântecul păsărilor ce răzbate prin geamurile ferecate ale casei. De undeva se aude lătratul unui câine obraznic, care uită că e sfântă zi de duminică a Rusaliilor şi oamenii ar vrea să doarmă azi un strop mai mult. A fost noaptea în care s-au deschis cerurile, dându-ne acces la lumile subtile, permiţându-ne să păşim pe debarcaderul ce leagă subconştientul nostru, de lumea conştientă. În următoarele zile, trăim o conjunctură astrală magică, una în care avem ocazia să accesăm cu uşurinţă zone, altfel greu accesibile, din adâncul fiinţei noastre. Avem ocazia să iertăm, să ne manifestăm iubirea, recunoştinţa, cu putere sporită. Avem oportunitatea să ajungem cu  uşurinţă, în inima celorlalţi.

Stau în livingul căsuţei mele de la ţară şi, în acest context magic, mă gândesc la puzzle-ul imens care e viaţa mea. Am recitit analiza astrologică a acestei perioade, scrisă de buna mea prietenă Adina Fenechiu (alias Bulinuţa) şi gândul m-a dus la oamenii cărora le sunt recunoscătoare pentru modul în care mi-au atins viaţa – în mod conştient sau inconştient. Oameni care cu siguranţă nu au nici cea mai vagă idee despre rolul important pe care l-au jucat în cea ce numesc eu zidirea noii mele vieţi. Nici eu nu am realizat până recent, modul în care oameni aparent neimportanţi, reuşesc să provoace uragane menite să aducă schimbări ireversibile în noi. M-am întors în timpul linear, căutând o persoană, un cuvânt, un gest care a avut menirea să apese pe butonul roşu, ce a declanşat şuvoiul de schimbări din ultimii ani ai existenţei mele.

Am rămas uimită de personajul pe care l-am găsit acolo. Un fost angajat al firmei mele (fie-i ţărâna uşoară – firmei, nu bărbatului), un bărbat mărunt de 45 de kg, priceput la toate. Un personaj paradoxal – în aparenţă, total neînsemnat în peisajul vieţii mele. A lucrat la firma mea, pentru o perioadă de 4 ani, pe post de ”om bun la toate” – făcea orice îi ceream. Viaţa lui era umbrită de marele monstru al alcoolismului. Dimineaţa, înainte de a începe munca, era nevoit să se oprească pe ”Manzariei”, să-şi ia ”cinzeaca” – altminteri nu reuşea să funcţioneze în parametrii acceptabili. În decursul anilor, am aflat lucruri uimitoare despre el: avea un caiet gros, în care de ani de zile făcea calcule de probabilităţi, în speranţa că, într-o zi, va câştiga la loto. Trimitea ambalajele ţigărilor la concursuri iluzorii, nutrind o speranţă ciudată: aceea de a câştiga o excursie exotică, pe care să mi-o facă cadou. Citea şi scria poezii. Purta în sufletul lui o iubire tainică pentru mine – atât de profundă, încât într-o singură zi, mi-a săpat o fântână, cu mâinile goale. La un moment dat, acest om a rostit fraza care a declanşat avalanşa ce a adus schimbarea de neoprit în existenţa mea. Tocmai terminasem de amenajat baia casei mele de la ţară şi încercam să-i aduc o notă de prospeţime, pietrei cu care îmbrăcasem pereţii. Pictam cu mare atenţie, un brâu azuriu, întrerupt de forme geometrice colorate. Eram concentrată la maxim în stângăcia de a ţine pensula, când am simţit că cineva mă priveşte. Era M. care stătea în spatele meu, admirând ”maestria” actului creator. În momentul în care am întors capul, a zis:

Şefa, atât de uşor va merge mâna, încât sunt sigur că aţi fi în stare să pictaţi biserici.

            O frază aparent banală, punct de plecare spre o direcţie ce nu am bănuit că sălăşluieşte în fiinţa mea. O zonă a creativităţii, îngropată adânc timp de aproape jumătate de deceniu. Cuvintele lui au început să lucreze în subconştient, asemeni apei din fântâna pe care a săpat-o cu propria lui mână, spălând noroiul ce ascundea pietrele preţioase, ferecate în tenebrele fiinţei mele. Cu fiecare picătură scursă, mă apropiam tot mai mult de adevărul din mine.

          Apoi am uitat cuvintele lui. L-am uitat şi pe el. De ce aş ţine minte o persoană atât de neînsemnată? Un simplu angajat. Un om care a venit şi a plecat. Cerul a avut însă grijă să-mi amintesc de el. Pentru că, în ”micimea” lui, m-a  ”atins” cu cuvintele izvorâte dintr-o iubire tainică, ce probabil i-a măcinat existenţa în anii petrecuţi alături de mine. Mi-am amintit de el, pentru că ar trebui să-i fiu recunoscătoare, să-l păstrez într-un ungher al inimii mele, la loc de cinste.

       Aşa am să fac! Și nu doar cu el. Vă voi căuta pe toţi cei care mi-aţi atins inima. Şi am să făuresc locuri luminoase pentru voi, acolo în adânc. Am să vă preţuiesc şi iubesc, câte zile oi mai avea. Pentru că sunteţi importanţi pentru mine. Sunt conştientă că, fără voi, nici eu nu aş putea să fiu. Suntem interconectaţi în moduri miraculoase, legaţi cu fire invizibile, în Matricea Divină. Ne atingem în subtil, cu mult înainte de a ne cunoaşte măcar.

Vă invit să meditaţi la asta, în zile ce urmează. Căutaţi în labirintul existenţei, atingerile magice. Veţi fi surprinşi de cea ce veţi descoperi. Trimiteţi iubirea voastră, tuturor celor care au fost parte al angrenajului numit viaţă. E o ocazie să vindecaţi, să iertaţi şi să iubiţi. Mai mult, daţi-i voie iubirii să vină către voi. Învăţaţi să o descoperiţi în gesturi aparent banale, prozaice, neînsemnate. Amintiţi-vă de cuvintele lui Octavian Paler:

”Dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte”.

            Mulţumesc Bulinuţa pentru aceasta reflecţie. Te iubesc şi vă iubesc!

Liniștea

După “nopţile albe ale  devoratorilor de hohote de râs”, orice încercare a mea de a recupera ceva din orele nedormite a fost sortită eşecului. Am reintrat în aşternuturile ce încă purtau caldura trupurilor noastre, moleculele unui erotism de o muţenie paroxistică. Îmi răsună în urechi liniştea sărutărilor, gesturilor, atingerilor. Rememoram modul în care sufletul meu tânjea după atingere, în timp ce creierul meu  încerca disperat să mă convingă de banalitatea acestui act sexual, ce se voia a fi o trăire ieşită din matca prozaicului, o promisiune a sublimului, un fruct al convingerii că vom trăi ceva rezervat doar pentru noi, cei aleşi. Mini me nu lipsea de la datorie și îmi trimitea sârguincios atenţionările obligatorii, încercând să mă menţină cu dinţii, în trecutul meu. Mă identificam, obligatoriu, cu femeia ce făcea „sex” sub forma îndeplinirii unei datorii a sufletului coborât prin jocul cosmic, în trup de femeie. O datorie resimţită uneori complet inutilă, îndeplinită cu maxilarul încleştat, într-un rictus ce mima plăcerea – un rictus ce, în mod ironic, era interpretat de partener ca  o manifestare a plăcerii sublime. 

Îmbrăcasem pe chip rictusul, luasem din nou poziţia obligatorie a maxilarelor încleştate, păstrând convingerea cu care am trăit decenii: e doar o minciună frumoasă, de fiecare dată. Promisiunea deşartă a raiului, în care ai dreptul să te abandonezi clipei, să te laşi pradă senzualităţii, să dezbraci haina obligaţiei pe care noi femeile o purtăm pe umăr, de eoni. Ne-am identificat cu ea atât de bine, încât a devenit a două noastră natură, reuşind să păcălim chiar şi cel mai abil bărbat, cu orgasmele mimate,  cu gemetele guturale, cuvintele şoptite – devenite automatisme înregistrate în satelitul scurt al  cromozomului X.  Meioza vinovată de transmitere a acestor cuvinte, de la o generaţie de femei la alta, păstrează informaţia identică, fără accidente ce ar putea produce cuvinte ce suferă de sindrom Down sau Turette. Ele se transmit cu precizia unui ceasornic elveţian, îndeplinindu-şi menirea de a stoarce sămânţa celuia pe care l-ai ales să-ţi însămânţeze uterul, cu cea mai nobilă sămânţă, spre naşterea unor urmaşi viguroşi. Minciuna proliferata din vremuri pierdute în tenebre, minciună  repetată de femeile întregului Univers – atât de des, încât a devenit un fals adevăr.

Două trupuri înlănţuite în întunecimea dimineţii de luni –  una fiind eu –  cea care aştepta cuvintele să alunece către corzile vocale, să devină sunete lascive ale teatrului absurd, pe care  l-am simţit de sute de ori, inutil şi mucegăit. Aşteptarea zadarnică a făcut să răsară un ecou ce a rămas fără răspuns. A fost doar un sunet care nu şi-a atins ţinta, nu a avut răgazul de a se transforma în ecou. S-a slobozit în neant, făcând liniştea şi mai profundă. Rictusul se dizolva asemeni picăturii de cerneală din paharul cu apă, dispărea găsindu-şi, în sfârşit, inutilitatea monstruoasă,  Hidră cu un milion de capete, ce nu mai găsea puterea să renască, otrăvită de propriul ei sânge. Încleştarea dispărea, făcând loc acalmiei ce prevestea uraganul. Liniştea a făcut să cadă toate lanţurile care mă ferecau în închisoarea minciunii odioase, ticluită cu atâta migală şi sârg, construită cărămidă cu cărămidă, la fiecare act sexual tolerat prin natura firii de femeie. Simţeam că  port eticheta senzualităţii înnăscute. O primisem în dar, la coborârea spre întrupare în lumea dualităţii, împreună cu celălalt har: acela de a aduce pe lume urmaşi sănătoşi şi viguroşi. Senzualitatea, un  dar valoros, râvnit de atâtea femei, devenise o povară a vieţii mele, o cruce pe care obosisem să o târăsc după mine, prin colbul drumului. Acum exorcizam demonii, în cel mai ciudat mod posibil, relaxând oasele craniului, slăbind presiunea ce mă făcea, aproape de fiecare dată, să scrâşnesc din dinţi în surdină. Materia cenuşie – lăcaşul milioanelor de gânduri – se relaxa, aducând în locul lor un cântec ce rezona pe o octavă superioară, făcând ca cele două trupuri înlănţuite să dispară, lăsând loc unui singur organism, ale cărui celule se contopeau în sublimul plăcerii. Dispăream încet ca fiinţă duală, deveneam una cu bărbatul ce mă înlănţuia cu braţele lui, nu mai există eu şi el, eram UNUL. O disoluţie a fiinţei cum  nu mai întâlnisem, un abandon total în care nu te mai concentrai pe aşteptarea orgasmului eliberator, pentru că totul devenea un imens orgasm cosmic. Un uragan de plăcere nepământeană, vibrând în trupurile noastre, ale căror graniţe dispăruseră, făcând loc contopirii celor două energii. Nu mai exista yin şi yang – bărbatul şi femeia s-au sublimat într-un act de iubire, transfigurând totul într-un act de uniune sacră.

 Capul meu se odihnea pe perna ce păstra încă mirosul şi căldura lui. În mintea mea răsunau strident întrebări: cine eşti, de unde ai venit, de unde te cunosc, de ce-mi eşti familiar? Întrebări fără răspuns,  de care nu mai e nevoie.

Un singur lucru contează: EŞTI! Restul e pulbere de stele.