Cum am ajuns la linia de start...

Fiecare alergător are povestea lui. Așa și eu o am pe a mea. Peste exact 24 de ore mă voi alinia la linia de start pentru primul meu semimaraton. Eu care am detestat alergarea încă din liceu, când trebuia să alerg probele de rezistență. Era chinul de pe lume. După 50 de m de alergare eram gata să-mi dau duhul, uram acea zi în care trebuia să dăm probele de rezistență.

Și iata-mă acum pregatită să mă aliniez la start alături de alți câțiva mii de alergători. Simt nevoia să fac un bilanț al anului care a rămas în urma mea. Îmi pun întrebarea cum m-am apucat de alergat? Simplu: am scos într-o zi o pereche de pantofi de sport din dulap, i-am încălțat si am ieșit pe pistă in parcul Babeș. Asta după ce văzusem un afiș al maratonului de Cluj pe Facebook. Mi-am zis atunci: voi fi acolo și eu anul viitor. Bineînțeles după 50 de metrii, am simțit aceeași panică ca în vremea liceului. Mi se părea groaznic de greu. Mai ales că nu mai am 16 ani. Mai ales că eram și fumătoare înrăită. Mai ales că purtam cu mine, zi de zi, un surplus de greutate de 10 kg.

Dar am continuat să alerg. Pe măsură ce trecea timpul, pașii deveneau tot mai ușori. Distanțele tot mai lungi. Plăcerea creștea cu fiecare kilometru pe care reușeam să-l parcurg. Apoi am schimbat alimentația, am început să pierd kilogramele. Și deveneam tot mai motivată cu fiecare zi . Am reușit 1 km, apoi 5 , apoi 10 si chiar 20. Mi se părea incredibil că pot. Au fost dureri, uneori chiar grele, au fost și alte probleme, dar nu am renunțat. Încet-încet alergarea a devenit modul meu de a meditata, de a-mi transcende propriile limite, de a-mi demonstra că orice e posibil, dacă îți dorești cu ardoare. Astfel a devenit pentru mine, alergarea un mod de viață.

După 8 luni am reușit să renunț și la fumat. A fost o perioadă foarte grea, cu stări depresive destul de accentuate. Am reușit însă să le înving, chiar dacă mai “trișez” cu o țigară electronică. Eu sunt mulțumită chiar dacă toată lumea mă ceartă că nu renunț la ea. Într-o zi o voi face și asta!

 Însă cel mai frumos lucru, în acest an care a trecut, au fost oamenii pe care i-am cunoscut datorită pasiunii pentru alergat. Oameni cu suflet frumos, determinați, cu voință de fier, cu inimi imense, gata să-ți sară in ajutor oricând, să te încurajeze, să-ți dea sfaturi, deștepți, profunzi. Oameni care mi-au fost exemplu, m-au motivat, m-au ajutat să mă disciplinez. Apoi, au fost aceia pe care i-am motivat și eu la rândul meu, i-am ajutat să înțeleagă că pot și ei. Le mulțumesc tuturor că mi-au fost alături pe acest drum al descoperirii de sine. Nu vreau să fac o listă de nume aici, de teamă că aș putea să uit pe cineva. Cu siguranță știți voi, cei care ați fost acolo, alături de mine. VĂ MULȚUMESC!

A fost un an frumos! Vreau să-mi mulțumesc mie, că mi-am dat voie să-l trăiesc. Am cunoscut o nouă Judit, una care nici măcar nu am bănuit că există. Îi urez bun venit în viața mea! Îi doresc mâine spor la alergat! Buon Camino, prietena mea cea mai bună! Știu că poți! Iar acest semi-maraton e doar un început!

                                                  

                                  Vă iubesc!

Despre conceptul de inteligență spirituală

Inteligenta spirituală - partea I

Spicuiri din cartea Inteligenta spirituală a lui Francesc Torralba

Howard Gardner a elaborat în 1983 teoria inteligenţelor multiple. El identifică următoarele tipuri de inteligenţă:

- Inteligenţă lingvistică

- Inteligenţă muzicală

- Inteligenţă logico-matematică

- Inteligenţă corporală şi chinestezică

- Inteligenţă spaţială şi vizuală

- Inteligenţă intrapersonală

- Inteligenţă interpersonală

- Inteligenţă naturistă

- Inteligenţă spirituală

 Fiinţa umană nu se poate defini doar ca o fiinţă gânditoare ci în mod necesar, şi ca o fiinţă care simte, dotată cu o inimă. Gândirea şi emoţia reprezintă două dimensiuni ale realităţii umane şi sunt legate reciproc. Howard Gardner o defineşte drept capacitatea de a se situa pe sine în raport cu trăsăturile existenţiale ale condiţiei umane, ca de exemplu semnificaţia vieţii, semnificaţia morţii şi scopul final al lumii fizice şi psihologice în experienţe profunde precum dragostea pentru o altă persoană sau adâncirea într-o operă de artă.

După părerea lui Zohar şi Marshall inteligenţa spirituală întregeşte inteligenţa emoţională şi pe cea logico-raţională şi oferă capacitatea de a înfrunta şi a transcede suferinţa şi durerea şi de a crea valori - oferă abilităţi de a găsi semnificaţia şi sensul acţiunilor noastre. Persoanele înzestrate cu asemenea inteligentă sunt deschise spre diversitate, au o vădită tendinţa de a se întreba de ce şi pentru ce există lucrurile, caută răspunsuri fundamentale si sunt capabile să înfrunte greutăţile vieţii, dând dovadă de curaj. Ea permite accesul la semnificaţiile profunde. Ne oferă capacitatea de a folosi resurse spirituale care să permită rezolvarea problemelor vieţii.

Kathleen Noble precizează inteligenţa spirituală este o capacitate înnăscută dar are nevoie de o permanentă dezvoltare, ea are capacitatea de a transcede ego-ul şi de a a deschide sufletul către ceilalţi.

Frances Vaughan o defineşte ca viaţa interioară a minţii şi a spiritului şi relaţia ei cu fiinţa umană în lume. Este capacitatea de a înţelege în profunzime problemele existenţiale prin intermediul unor diferite niveluri de conştiinţă. O persoană inteligentă din punct de vedere spiritual are capacitatea de a intra în legătură cu tot cea ce există, căci e în stare să intuiască elementele ce se contopesc.

Concluzionând, inteligenţa spirituală este specific omenească, ne dă capacitatea de a avea aspiraţii profunde şi intime, de a ne dori o viziune asupra vieţii şi a realităţii care să înglobeze, să unească, să transceadă şi să dea sens existenţei.

Viaţa spirituală este produsul inteligenţei spirituale. Fără ea fiinţa umană nu şi-ar fi pus problema deschiderii către mister, a sensului de apartenenţa la Întreg, al căutării unui sens pentru existenţă. Ea este potenţială în fiinţa umană dar are nevoie de nişte condiţii, de nişte contexte şi de o educaţie pentru a se dezvolta în mod creativ. Persoană inteligentă din punct de vedere spiritual îşi trăieşte toate relaţiile, senzaţiile, cunoştinţele şi experienţele din perspectivă spirituală.

Fiinţa umană are necesităţi primordiale de ordin spiritual definite de Simone Weil astfel: necesitatea de sens, cea de împăcare cu tine însuţi şi cu propria viaţă, cea de recunoaştere a propriei identităţi ca persoană, cea de ordine, de adevăr, cea de libertate, de înrădăcinare, cea de a ne ruga, cea simbolico-rituala şi cea de singurătate şi tăcere.

 Căutarea sensului - izvorăşte din străfundurile fiinţei, ca o necesitate primară, ca un instinct, este capacitatea fiinţei umane de a-şi pune întrebări referitoare la sensul existenţei sale. Ea dovedeşte că fiinţa umană este deschisă spre nişte realităţi şi valori care oferă vieţii sale demnitate. Sensul are legătură cu valoarea care dă justificare pentru trăirea vieţii. Pot exista trei căi în al găsi acest sens: să producem şi să facem ceva, să trăim ceva sau să iubim pe cineva şi să înfruntăm un destin inevitabil şi fatal cu o atitudine de fermitate.

Autotranscendența- este capacitatea de a răspândi eul dincolo de limitele comune ale experienţelor de viaţă şi ale celor cotidiene. Este deschiderea pe care o are fiinţa spre noi perspective. Suntem umani în măsura în care deţinem capacitatea de a ne vedea, de a ne observa şi de a uita de noi înşine, dedicându-ne unei cauze căreia să-i slujim sau unei persoane pe care să o iubim.

Iată modul în care Joan Maragall exprimă această capacitate de autotranscendența: A trăi înseamnă a-ţi dori mai mult, mereu mai mult: a-ţi dori, nu de poftă, ci datorită iluziei. Iluzia, această este semnalul vieţii; a iubi, asta este viaţa. A iubi până într-acolo încât să te poţi dedica lucrului sau fiinţei iubite. Să poţi uita de tine însuţi, asta înseamnă să fii tu însuţi; să poţi muri pentru ceva asta înseamnă să trăieşti. Cel care se gândeşte numai la el este un nimeni, este gol pe dinăuntru, cel care nu este capabil de a simţi plăcerea de a muri, înseamnă că este deja mort. Dar cel care poate să o simtă, cel care poate să uite de el însuşi, cel care poate să se dăruiască, într-un cuvânt, cel care iubeşte este viu. Şi atunci nu are sens să o pornească la drum. Iubeşte şi fă ce vrei.

Transcenderea este o mişcare de depăşire, inovaţie şi creativitate care explică dezvoltarea speciei umane, voinţa de a se dedica cauzelor care depăşesc propriile limite trupeşti.

Acelaşi Joan Margall conchide: A iubi este cauza, indiciul şi justificare vieţii. A iubi tot ce există de la Dumnezeu în jos. Adică aici nu există nici jos, nici sus: a iubi tot. A iubi tot, mai puţin cea ce înseamnă lene de a iubi, adică haosul. Fiindcă în adâncul lipsei voastre de dragoste şi al automatismului vostru care duce totul pe o cale greşită, nu există altceva în afară de lene. În cazul acesta, scuturaţi-vă de ea; faceţi un efort; doar atât, şi vă veţi fi justificat viaţa: doar schimbându-vă voi înşivă, veţi schimba lumea.

Va urma!

Vă iubesc!

Facepalm!

M-am tot gândit ce subiect să-mi aleg azi. Aveam în minte mai multe, dar nu puteam să mă hotărăsc pe care să îl aleg. Cel mai incitant dintre toate, mi s-a părut unul, discutat ieri, cu un bun prieten. Vorbeam despre evoluţia noastră în general ca şi fiinţe umane, despre schimbările majore ce s-au succedat în ultima vreme în sufletele noastre. Am ”căzut” pe el, pentru că am discutat aceeaşi temă şi cu alte persoane.  Bunul meu prieten avea ieri o mare dilemă. Mi-a pus o întrebare care mă  ”lucra pe la spate”, de un timp. Îmi povestea despre un sentiment ciudat, care îl urmăreşte, o formă de nepăsare, care nu i-a fost familiară până acum. Mi-a adresat întrebarea, cu rușine in glas: Oare devin nesimţit? Ce poate fi această formă de” nesimţire” răsărită pe neaşteptate în vieţile noastre, care ne face să ne învinovăţim de păcate imaginare? În această lume, văzută de unii ca o lume a apocalipsei, în care totul se năruie în jurul nostru cum putem să devenim ”insensibili” la suferinţele pe care le întâlnim la fiecare pas? Sau mă rău - am ajuns să privesc cu detaşare în propria mea viaţă, evenimente sau lucruri, care înainte, cu siguranţă mă duceau într-o stare soră cu disperarea. Cum să răspunzi în aceste vremuri, la întrebarea Ce mai faci, cum îţi merge? – cu: bine? Dacă îţi merge bine, înseamnă că eşti dus cu pluta, că îţi filează o lampă, că nu eşti cu toţi boii acasă! Cum să-ţi meargă bine când se schimbă climă, rata şomajului este în creştere, fabricile s-au desfiinţat, autostrăzile s-au furat, terenurile  stau necultivate şi...?  Aş putea să fac aici o listă nesfarșită despre lucrurile  care ar trebui să mă îngrijoreze în fiecare minut al vieţii mele. În loc de asta,  eu devin pe zi ce trece tot mai insensibilă şi refuz să mă îngrijorez. Nesimţită de-a dreptul! Şi culmea, întâlnesc tot mai des, persoane care-mi împărtăşesc  ”nesimţirea”. Groaznic! Ce se întâmplă cu noi?

Ieri, citind newsletterul venit de la editura For You, scris de Loren Gorgo (mulţumesc doamnei Monica Vişan), am reuşit să înţeleg esenţa acestui fenomen, pe care până acum doar îl intuiam. Este vorba despre un fenomen  numit de autoare  dezidentificare. Am să încerc să explic, aşa cum l-am perceput eu, în perioada ultimelor luni.

 Primul nivel de înţelegere, a fost acela, în care am avut revelaţia faptului (despre asta am scris și în cartea mea) că, relaţiile cu ceilalţi sunt doar o manifestare  a Jocului Cosmic din care facem parte. Aceste relaţii, în care noi ne încăpăţânăm să căutăm fericirea, sunt menite să ne dezvăluie esenţă a cea ce suntem noi. Sunt oportunităţi de a experimenta diferite forme de manifestare a Esenţei noastre Divine. Sunt parte a contractului pe care  ”l-am semnat” înainte de coborârea în întruchiparea fizică. Când reuşeşti să înţelegi acest lucru, te eliberezi din a emite judecăţi faţă de ceilalţi. Te eliberezi de criticismul ce te împingea în permanenţă să cauţi cea ce te separă de semenii tăi. Îţi dă acea înţelepciune, datorită careia, devii conştient, că nu există oameni răi - oameni buni, doar oameni. Reuşeşti să înţelegi, că singura persoană de a cărei fericire eşti responsabil, este propria ta persoană. Da, ştiu, poate părea total egoist! Asta nu înseamnă că-ţi pierzi iubirea faţă de ei.Din contră, înveţi să-i iubeşti pe de-a întregul. E o formă de iubire mult mai rafinată, în care îţi laşi la o partea aşteptările pe care le aveai faţă de ei, o formă de acceptare totală, în care devii conştient că limbajul iubirii este unul tăcut: Când ştii, taci!

           Te eliberezi de îngrijorarea pe care ţi-o provocă părerea celorlalţi despre tine. Oricum, nici tu însuţi, nu eşti pe deplin conştient de cine şi ce eşti, cu adevărat. Iar ceilalţi? Nici atât. Şi atunci de ce te-ar mai îngrijora părerea lor despre tine? Suntem într-o permanentă schimbare, evoluţie. Azi nu mai sunt cea ce am fost ieri, mâine nu voi mai fi, cea ce am fost azi. Singura certitudine din această lume este schimbarea. Ironic!

După ce am integrat această înţelegere, am reuşit să lărgesc sfera acceptării către alte domenii ale existenţei mele. A fost muncă susţinută, care uneori mă dădea de toţi pereţii, mă cadorisea într-o perioadă cu ”shit delivery” -uri aproape zilnic. Cu timpul reuşeşti să accepți, că menirea lor nu e să te facă să suferi, ci să te elibereze din strânsoare. Te face să înţelegi, că nu există probleme, doar lecţii de învăţat, că tot acel rahat care ţi se descărca în faţa uşii, este ”îngrăşământ”,  care are darul să te facă să ”creşti”. Gradul de detaşare cu care reuşeşti să priveşti către toate acestea creşte, cu fiecare zi, cu fiecare lecţie învăţată.

Aşa am reuşit să înţeleg eu, ce reprezintă această trăire, pe care noi am numit-o cu atât uşurinţă  ”nesimţire”. Este o detaşare, de tot cea ce însemnă griji, este o formă de acceptare a tot ce înseamnă existenţă, o conștientizare a faptului ca nu există rău şi bine, doar lecţii de integrat. Este dezidentificarea de dualismul lumii fizice, o dezbrăcarea de ataşamentele mentale şi culturale, într-un final, chiar  de cele spirituale. E semnalul, că am realizat în sfârşit: ”înălţarea” mult trâmbiţată, e viaţa în derulare, existenţa în sine.

Vă iubesc!

Atingeri

                                         

          O dimineaţă de duminică banală, asemeni sutelor pe care le-am trăit până acum. Dureros de banală, doar eu, ecranul laptopului, cafeaua, ţigara, ticăitul ceasului şi cântecul păsărilor ce răzbate prin geamurile ferecate ale casei. De undeva se aude lătratul unui câine obraznic, care uită că e sfântă zi de duminică a Rusaliilor şi oamenii ar vrea să doarmă azi un strop mai mult. A fost noaptea în care s-au deschis cerurile, dându-ne acces la lumile subtile, permiţându-ne să păşim pe debarcaderul ce leagă subconştientul nostru, de lumea conştientă. În următoarele zile, trăim o conjunctură astrală magică, una în care avem ocazia să accesăm cu uşurinţă zone, altfel greu accesibile, din adâncul fiinţei noastre. Avem ocazia să iertăm, să ne manifestăm iubirea, recunoştinţa, cu putere sporită. Avem oportunitatea să ajungem cu  uşurinţă, în inima celorlalţi.

Stau în livingul căsuţei mele de la ţară şi, în acest context magic, mă gândesc la puzzle-ul imens care e viaţa mea. Am recitit analiza astrologică a acestei perioade, scrisă de buna mea prietenă Adina Fenechiu (alias Bulinuţa) şi gândul m-a dus la oamenii cărora le sunt recunoscătoare pentru modul în care mi-au atins viaţa – în mod conştient sau inconştient. Oameni care cu siguranţă nu au nici cea mai vagă idee despre rolul important pe care l-au jucat în cea ce numesc eu zidirea noii mele vieţi. Nici eu nu am realizat până recent, modul în care oameni aparent neimportanţi, reuşesc să provoace uragane menite să aducă schimbări ireversibile în noi. M-am întors în timpul linear, căutând o persoană, un cuvânt, un gest care a avut menirea să apese pe butonul roşu, ce a declanşat şuvoiul de schimbări din ultimii ani ai existenţei mele.

Am rămas uimită de personajul pe care l-am găsit acolo. Un fost angajat al firmei mele (fie-i ţărâna uşoară – firmei, nu bărbatului), un bărbat mărunt de 45 de kg, priceput la toate. Un personaj paradoxal – în aparenţă, total neînsemnat în peisajul vieţii mele. A lucrat la firma mea, pentru o perioadă de 4 ani, pe post de ”om bun la toate” – făcea orice îi ceream. Viaţa lui era umbrită de marele monstru al alcoolismului. Dimineaţa, înainte de a începe munca, era nevoit să se oprească pe ”Manzariei”, să-şi ia ”cinzeaca” – altminteri nu reuşea să funcţioneze în parametrii acceptabili. În decursul anilor, am aflat lucruri uimitoare despre el: avea un caiet gros, în care de ani de zile făcea calcule de probabilităţi, în speranţa că, într-o zi, va câştiga la loto. Trimitea ambalajele ţigărilor la concursuri iluzorii, nutrind o speranţă ciudată: aceea de a câştiga o excursie exotică, pe care să mi-o facă cadou. Citea şi scria poezii. Purta în sufletul lui o iubire tainică pentru mine – atât de profundă, încât într-o singură zi, mi-a săpat o fântână, cu mâinile goale. La un moment dat, acest om a rostit fraza care a declanşat avalanşa ce a adus schimbarea de neoprit în existenţa mea. Tocmai terminasem de amenajat baia casei mele de la ţară şi încercam să-i aduc o notă de prospeţime, pietrei cu care îmbrăcasem pereţii. Pictam cu mare atenţie, un brâu azuriu, întrerupt de forme geometrice colorate. Eram concentrată la maxim în stângăcia de a ţine pensula, când am simţit că cineva mă priveşte. Era M. care stătea în spatele meu, admirând ”maestria” actului creator. În momentul în care am întors capul, a zis:

Şefa, atât de uşor va merge mâna, încât sunt sigur că aţi fi în stare să pictaţi biserici.

            O frază aparent banală, punct de plecare spre o direcţie ce nu am bănuit că sălăşluieşte în fiinţa mea. O zonă a creativităţii, îngropată adânc timp de aproape jumătate de deceniu. Cuvintele lui au început să lucreze în subconştient, asemeni apei din fântâna pe care a săpat-o cu propria lui mână, spălând noroiul ce ascundea pietrele preţioase, ferecate în tenebrele fiinţei mele. Cu fiecare picătură scursă, mă apropiam tot mai mult de adevărul din mine.

          Apoi am uitat cuvintele lui. L-am uitat şi pe el. De ce aş ţine minte o persoană atât de neînsemnată? Un simplu angajat. Un om care a venit şi a plecat. Cerul a avut însă grijă să-mi amintesc de el. Pentru că, în ”micimea” lui, m-a  ”atins” cu cuvintele izvorâte dintr-o iubire tainică, ce probabil i-a măcinat existenţa în anii petrecuţi alături de mine. Mi-am amintit de el, pentru că ar trebui să-i fiu recunoscătoare, să-l păstrez într-un ungher al inimii mele, la loc de cinste.

       Aşa am să fac! Și nu doar cu el. Vă voi căuta pe toţi cei care mi-aţi atins inima. Şi am să făuresc locuri luminoase pentru voi, acolo în adânc. Am să vă preţuiesc şi iubesc, câte zile oi mai avea. Pentru că sunteţi importanţi pentru mine. Sunt conştientă că, fără voi, nici eu nu aş putea să fiu. Suntem interconectaţi în moduri miraculoase, legaţi cu fire invizibile, în Matricea Divină. Ne atingem în subtil, cu mult înainte de a ne cunoaşte măcar.

Vă invit să meditaţi la asta, în zile ce urmează. Căutaţi în labirintul existenţei, atingerile magice. Veţi fi surprinşi de cea ce veţi descoperi. Trimiteţi iubirea voastră, tuturor celor care au fost parte al angrenajului numit viaţă. E o ocazie să vindecaţi, să iertaţi şi să iubiţi. Mai mult, daţi-i voie iubirii să vină către voi. Învăţaţi să o descoperiţi în gesturi aparent banale, prozaice, neînsemnate. Amintiţi-vă de cuvintele lui Octavian Paler:

”Dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte”.

            Mulţumesc Bulinuţa pentru aceasta reflecţie. Te iubesc şi vă iubesc!