Despre conceptul de inteligență spirituală

Inteligenta spirituală - partea I

Spicuiri din cartea Inteligenta spirituală a lui Francesc Torralba

Howard Gardner a elaborat în 1983 teoria inteligenţelor multiple. El identifică următoarele tipuri de inteligenţă:

- Inteligenţă lingvistică

- Inteligenţă muzicală

- Inteligenţă logico-matematică

- Inteligenţă corporală şi chinestezică

- Inteligenţă spaţială şi vizuală

- Inteligenţă intrapersonală

- Inteligenţă interpersonală

- Inteligenţă naturistă

- Inteligenţă spirituală

 Fiinţa umană nu se poate defini doar ca o fiinţă gânditoare ci în mod necesar, şi ca o fiinţă care simte, dotată cu o inimă. Gândirea şi emoţia reprezintă două dimensiuni ale realităţii umane şi sunt legate reciproc. Howard Gardner o defineşte drept capacitatea de a se situa pe sine în raport cu trăsăturile existenţiale ale condiţiei umane, ca de exemplu semnificaţia vieţii, semnificaţia morţii şi scopul final al lumii fizice şi psihologice în experienţe profunde precum dragostea pentru o altă persoană sau adâncirea într-o operă de artă.

După părerea lui Zohar şi Marshall inteligenţa spirituală întregeşte inteligenţa emoţională şi pe cea logico-raţională şi oferă capacitatea de a înfrunta şi a transcede suferinţa şi durerea şi de a crea valori - oferă abilităţi de a găsi semnificaţia şi sensul acţiunilor noastre. Persoanele înzestrate cu asemenea inteligentă sunt deschise spre diversitate, au o vădită tendinţa de a se întreba de ce şi pentru ce există lucrurile, caută răspunsuri fundamentale si sunt capabile să înfrunte greutăţile vieţii, dând dovadă de curaj. Ea permite accesul la semnificaţiile profunde. Ne oferă capacitatea de a folosi resurse spirituale care să permită rezolvarea problemelor vieţii.

Kathleen Noble precizează inteligenţa spirituală este o capacitate înnăscută dar are nevoie de o permanentă dezvoltare, ea are capacitatea de a transcede ego-ul şi de a a deschide sufletul către ceilalţi.

Frances Vaughan o defineşte ca viaţa interioară a minţii şi a spiritului şi relaţia ei cu fiinţa umană în lume. Este capacitatea de a înţelege în profunzime problemele existenţiale prin intermediul unor diferite niveluri de conştiinţă. O persoană inteligentă din punct de vedere spiritual are capacitatea de a intra în legătură cu tot cea ce există, căci e în stare să intuiască elementele ce se contopesc.

Concluzionând, inteligenţa spirituală este specific omenească, ne dă capacitatea de a avea aspiraţii profunde şi intime, de a ne dori o viziune asupra vieţii şi a realităţii care să înglobeze, să unească, să transceadă şi să dea sens existenţei.

Viaţa spirituală este produsul inteligenţei spirituale. Fără ea fiinţa umană nu şi-ar fi pus problema deschiderii către mister, a sensului de apartenenţa la Întreg, al căutării unui sens pentru existenţă. Ea este potenţială în fiinţa umană dar are nevoie de nişte condiţii, de nişte contexte şi de o educaţie pentru a se dezvolta în mod creativ. Persoană inteligentă din punct de vedere spiritual îşi trăieşte toate relaţiile, senzaţiile, cunoştinţele şi experienţele din perspectivă spirituală.

Fiinţa umană are necesităţi primordiale de ordin spiritual definite de Simone Weil astfel: necesitatea de sens, cea de împăcare cu tine însuţi şi cu propria viaţă, cea de recunoaştere a propriei identităţi ca persoană, cea de ordine, de adevăr, cea de libertate, de înrădăcinare, cea de a ne ruga, cea simbolico-rituala şi cea de singurătate şi tăcere.

 Căutarea sensului - izvorăşte din străfundurile fiinţei, ca o necesitate primară, ca un instinct, este capacitatea fiinţei umane de a-şi pune întrebări referitoare la sensul existenţei sale. Ea dovedeşte că fiinţa umană este deschisă spre nişte realităţi şi valori care oferă vieţii sale demnitate. Sensul are legătură cu valoarea care dă justificare pentru trăirea vieţii. Pot exista trei căi în al găsi acest sens: să producem şi să facem ceva, să trăim ceva sau să iubim pe cineva şi să înfruntăm un destin inevitabil şi fatal cu o atitudine de fermitate.

Autotranscendența- este capacitatea de a răspândi eul dincolo de limitele comune ale experienţelor de viaţă şi ale celor cotidiene. Este deschiderea pe care o are fiinţa spre noi perspective. Suntem umani în măsura în care deţinem capacitatea de a ne vedea, de a ne observa şi de a uita de noi înşine, dedicându-ne unei cauze căreia să-i slujim sau unei persoane pe care să o iubim.

Iată modul în care Joan Maragall exprimă această capacitate de autotranscendența: A trăi înseamnă a-ţi dori mai mult, mereu mai mult: a-ţi dori, nu de poftă, ci datorită iluziei. Iluzia, această este semnalul vieţii; a iubi, asta este viaţa. A iubi până într-acolo încât să te poţi dedica lucrului sau fiinţei iubite. Să poţi uita de tine însuţi, asta înseamnă să fii tu însuţi; să poţi muri pentru ceva asta înseamnă să trăieşti. Cel care se gândeşte numai la el este un nimeni, este gol pe dinăuntru, cel care nu este capabil de a simţi plăcerea de a muri, înseamnă că este deja mort. Dar cel care poate să o simtă, cel care poate să uite de el însuşi, cel care poate să se dăruiască, într-un cuvânt, cel care iubeşte este viu. Şi atunci nu are sens să o pornească la drum. Iubeşte şi fă ce vrei.

Transcenderea este o mişcare de depăşire, inovaţie şi creativitate care explică dezvoltarea speciei umane, voinţa de a se dedica cauzelor care depăşesc propriile limite trupeşti.

Acelaşi Joan Margall conchide: A iubi este cauza, indiciul şi justificare vieţii. A iubi tot ce există de la Dumnezeu în jos. Adică aici nu există nici jos, nici sus: a iubi tot. A iubi tot, mai puţin cea ce înseamnă lene de a iubi, adică haosul. Fiindcă în adâncul lipsei voastre de dragoste şi al automatismului vostru care duce totul pe o cale greşită, nu există altceva în afară de lene. În cazul acesta, scuturaţi-vă de ea; faceţi un efort; doar atât, şi vă veţi fi justificat viaţa: doar schimbându-vă voi înşivă, veţi schimba lumea.

Va urma!

Vă iubesc!