Dacă spui cuiva, te omor!

Căldura asta bolnăvicioasa mă secătuieşte de toată vlaga. E atât de cald, încât nici gândurile nu mai au putere să circule prin creier. Am primit în ultimele zile mai multe provocări, teme despre care să-mi dau cu părerea: autenticitatea, singurătatea în doi, lipsa de asumare, femeia puternică din spatele bărbatului. Creierul meu refuză să stoarcă vreun gând epic.Mă mut de dimineaţa, de pe un scaun pe altul, de acolo pe canapea, încep câte o frază, dar nu reuşesc să o duc la capăt. M-a părăsit oare Muzul? O fi plecat să peţească pe altcineva?

Dacă stau bine să mă gândesc motivul e altul. Creierul meu e preocupat de altceva. Legat de o revelaţie pe care am avut-o sub pădure, acum câteva zile, în meditaţia de după exerciţiile de dimineaţă. E revelaţie cutremurătoare, foarte tristă legată de copilăria mea fragedă. A ieşit la suprafaţă din subconştientul meu, în urma unui mesaj primit in zorii acelei zile, de la” astroloaga de serviciu”, Adinuța mea dragă: caută frica ta cea mai mare! Am căutat-o şi am găsit-o! Am bătut la uşa subconştientului meu, ea s-a deschis, m-am confruntat cu o amintire odioasă, refulată acolo de aproape o jumătate de secol. Atât de odioasă, încât după câteva ore am îngropat-o la loc. Însă, odată scoasă la lumină nu mai vrea să fie reîngropata. Se cere a fi acceptată, dizolvată.

În mod straniu nu simt nici o supărare faţă de omul din acea amintire. Coborâm în întruchiparea fizică împreună, grupuri de suflete. Semnăm între noi” contracte” prin care ne asumăm anumite roluri, pe care dorim să le experimentăm în această viaţă: familii,  abuzați-abuzatori, victime-călăi, părinţi - copii, parteneri de viaţă. Această înţelegere m-a făcut să nu-i port ranchiună acelui suflet care m-a rănit. Îmi este însă greu, să trec peste durerea reamintirii, chiar dacă asta m-a ajutat să înţeleg mecanismele de funcţionare a relaţiilor din viaţa mea. Am reuşit să conştientizez de ce am atras un anumită tipologie umană, toate fricile care le aduceam în relaţiile mele, nevoia de a scoate sabia ori de câte ori se apropia cineva de mine. Dacă mă gândesc, finalmente am primit un foarte mare CADOU. Să poţi înţelege în profunzime rolurile pe care le joci, să ai puterea să-ţi asumi că eşti singurul responsabil pentru scenariul vieţii tale, nu e puţin.

 Întrebarea care se pune este: ce fac cu cadoul? Mă va ajuta oare să repar acolo unde până acum de fiecare dată semănam vânt? Voi reuşi să mă detaşez de nevoia de a căuta abuz în toate vorbele, gesturile, privirile? Nu ştiu răspunsul. Ştiu un singur lucru: trebuie să merg mai departe, iertând copilul interior, pentru că m-a făcut trăiesc o viaţă întreagă cu sabia scoasă, gata de luptă. E vremea să las în urmă imaginea fetiţei îmbrăcată în rochia roz cu picăţele, ţinând păpuşa la inimă, în timp ce-i şopteşte: nu-ţi fie frică, sunt aici cu tine! Pentru că acum înţeleg gestul ei!

Vă iubesc

Imagine Ignacio Nunez

Facepalm!

M-am tot gândit ce subiect să-mi aleg azi. Aveam în minte mai multe, dar nu puteam să mă hotărăsc pe care să îl aleg. Cel mai incitant dintre toate, mi s-a părut unul, discutat ieri, cu un bun prieten. Vorbeam despre evoluţia noastră în general ca şi fiinţe umane, despre schimbările majore ce s-au succedat în ultima vreme în sufletele noastre. Am ”căzut” pe el, pentru că am discutat aceeaşi temă şi cu alte persoane.  Bunul meu prieten avea ieri o mare dilemă. Mi-a pus o întrebare care mă  ”lucra pe la spate”, de un timp. Îmi povestea despre un sentiment ciudat, care îl urmăreşte, o formă de nepăsare, care nu i-a fost familiară până acum. Mi-a adresat întrebarea, cu rușine in glas: Oare devin nesimţit? Ce poate fi această formă de” nesimţire” răsărită pe neaşteptate în vieţile noastre, care ne face să ne învinovăţim de păcate imaginare? În această lume, văzută de unii ca o lume a apocalipsei, în care totul se năruie în jurul nostru cum putem să devenim ”insensibili” la suferinţele pe care le întâlnim la fiecare pas? Sau mă rău - am ajuns să privesc cu detaşare în propria mea viaţă, evenimente sau lucruri, care înainte, cu siguranţă mă duceau într-o stare soră cu disperarea. Cum să răspunzi în aceste vremuri, la întrebarea Ce mai faci, cum îţi merge? – cu: bine? Dacă îţi merge bine, înseamnă că eşti dus cu pluta, că îţi filează o lampă, că nu eşti cu toţi boii acasă! Cum să-ţi meargă bine când se schimbă climă, rata şomajului este în creştere, fabricile s-au desfiinţat, autostrăzile s-au furat, terenurile  stau necultivate şi...?  Aş putea să fac aici o listă nesfarșită despre lucrurile  care ar trebui să mă îngrijoreze în fiecare minut al vieţii mele. În loc de asta,  eu devin pe zi ce trece tot mai insensibilă şi refuz să mă îngrijorez. Nesimţită de-a dreptul! Şi culmea, întâlnesc tot mai des, persoane care-mi împărtăşesc  ”nesimţirea”. Groaznic! Ce se întâmplă cu noi?

Ieri, citind newsletterul venit de la editura For You, scris de Loren Gorgo (mulţumesc doamnei Monica Vişan), am reuşit să înţeleg esenţa acestui fenomen, pe care până acum doar îl intuiam. Este vorba despre un fenomen  numit de autoare  dezidentificare. Am să încerc să explic, aşa cum l-am perceput eu, în perioada ultimelor luni.

 Primul nivel de înţelegere, a fost acela, în care am avut revelaţia faptului (despre asta am scris și în cartea mea) că, relaţiile cu ceilalţi sunt doar o manifestare  a Jocului Cosmic din care facem parte. Aceste relaţii, în care noi ne încăpăţânăm să căutăm fericirea, sunt menite să ne dezvăluie esenţă a cea ce suntem noi. Sunt oportunităţi de a experimenta diferite forme de manifestare a Esenţei noastre Divine. Sunt parte a contractului pe care  ”l-am semnat” înainte de coborârea în întruchiparea fizică. Când reuşeşti să înţelegi acest lucru, te eliberezi din a emite judecăţi faţă de ceilalţi. Te eliberezi de criticismul ce te împingea în permanenţă să cauţi cea ce te separă de semenii tăi. Îţi dă acea înţelepciune, datorită careia, devii conştient, că nu există oameni răi - oameni buni, doar oameni. Reuşeşti să înţelegi, că singura persoană de a cărei fericire eşti responsabil, este propria ta persoană. Da, ştiu, poate părea total egoist! Asta nu înseamnă că-ţi pierzi iubirea faţă de ei.Din contră, înveţi să-i iubeşti pe de-a întregul. E o formă de iubire mult mai rafinată, în care îţi laşi la o partea aşteptările pe care le aveai faţă de ei, o formă de acceptare totală, în care devii conştient că limbajul iubirii este unul tăcut: Când ştii, taci!

           Te eliberezi de îngrijorarea pe care ţi-o provocă părerea celorlalţi despre tine. Oricum, nici tu însuţi, nu eşti pe deplin conştient de cine şi ce eşti, cu adevărat. Iar ceilalţi? Nici atât. Şi atunci de ce te-ar mai îngrijora părerea lor despre tine? Suntem într-o permanentă schimbare, evoluţie. Azi nu mai sunt cea ce am fost ieri, mâine nu voi mai fi, cea ce am fost azi. Singura certitudine din această lume este schimbarea. Ironic!

După ce am integrat această înţelegere, am reuşit să lărgesc sfera acceptării către alte domenii ale existenţei mele. A fost muncă susţinută, care uneori mă dădea de toţi pereţii, mă cadorisea într-o perioadă cu ”shit delivery” -uri aproape zilnic. Cu timpul reuşeşti să accepți, că menirea lor nu e să te facă să suferi, ci să te elibereze din strânsoare. Te face să înţelegi, că nu există probleme, doar lecţii de învăţat, că tot acel rahat care ţi se descărca în faţa uşii, este ”îngrăşământ”,  care are darul să te facă să ”creşti”. Gradul de detaşare cu care reuşeşti să priveşti către toate acestea creşte, cu fiecare zi, cu fiecare lecţie învăţată.

Aşa am reuşit să înţeleg eu, ce reprezintă această trăire, pe care noi am numit-o cu atât uşurinţă  ”nesimţire”. Este o detaşare, de tot cea ce însemnă griji, este o formă de acceptare a tot ce înseamnă existenţă, o conștientizare a faptului ca nu există rău şi bine, doar lecţii de integrat. Este dezidentificarea de dualismul lumii fizice, o dezbrăcarea de ataşamentele mentale şi culturale, într-un final, chiar  de cele spirituale. E semnalul, că am realizat în sfârşit: ”înălţarea” mult trâmbiţată, e viaţa în derulare, existenţa în sine.

Vă iubesc!