M-am tot gândit ce subiect să-mi aleg azi.
Aveam în minte mai multe, dar nu puteam să mă hotărăsc pe care să îl aleg. Cel
mai incitant dintre toate, mi s-a părut unul, discutat ieri, cu un bun prieten.
Vorbeam despre evoluţia noastră în general ca şi fiinţe umane, despre
schimbările majore ce s-au succedat în ultima vreme în sufletele noastre. Am ”căzut” pe el, pentru că am discutat aceeaşi
temă şi cu alte persoane. Bunul meu prieten avea ieri o
mare dilemă. Mi-a pus o întrebare care mă ”lucra pe la spate”, de un timp. Îmi povestea despre un sentiment ciudat, care îl urmăreşte, o formă de nepăsare, care nu i-a fost familiară până acum. Mi-a
adresat întrebarea, cu rușine in glas: Oare devin nesimţit? Ce poate fi
această formă de” nesimţire” răsărită pe neaşteptate în vieţile noastre, care
ne face să ne învinovăţim de păcate imaginare? În această lume, văzută de unii
ca o lume a apocalipsei, în care totul se năruie în jurul nostru cum putem să
devenim ”insensibili” la
suferinţele pe care le întâlnim la fiecare pas? Sau mă rău - am ajuns să privesc cu detaşare în propria
mea viaţă, evenimente sau lucruri,
care înainte, cu siguranţă mă duceau într-o stare soră cu disperarea. Cum să
răspunzi în aceste vremuri, la întrebarea Ce mai faci, cum îţi merge? – cu: bine? Dacă îţi merge bine, înseamnă că eşti dus cu pluta, că îţi
filează o lampă, că nu eşti cu toţi boii acasă! Cum să-ţi meargă bine când se schimbă climă,
rata şomajului este în creştere, fabricile s-au desfiinţat, autostrăzile s-au
furat, terenurile stau necultivate şi...? Aş putea să fac aici o listă nesfarșită despre lucrurile
care ar trebui să mă îngrijoreze în fiecare minut al vieţii mele. În loc de asta, eu devin pe zi ce trece tot mai insensibilă şi
refuz să mă îngrijorez. Nesimţită de-a dreptul! Şi culmea, întâlnesc tot mai
des, persoane care-mi împărtăşesc ”nesimţirea”.
Groaznic! Ce se întâmplă cu noi?
Ieri, citind newsletterul venit de la editura
For You, scris de Loren Gorgo
(mulţumesc doamnei Monica Vişan), am reuşit să înţeleg esenţa acestui fenomen, pe care până acum doar îl intuiam. Este
vorba despre un fenomen numit de autoare dezidentificare. Am să încerc să explic,
aşa cum l-am perceput eu, în perioada ultimelor luni.
Primul
nivel de înţelegere, a fost acela, în care am avut revelaţia faptului (despre asta am scris și în cartea mea) că, relaţiile cu ceilalţi
sunt doar o manifestare a Jocului Cosmic din care facem
parte. Aceste relaţii, în care noi ne încăpăţânăm să căutăm fericirea, sunt
menite să ne dezvăluie esenţă a cea ce suntem noi. Sunt oportunităţi de a
experimenta diferite forme de manifestare a Esenţei noastre Divine. Sunt parte
a contractului pe care ”l-am semnat” înainte de coborârea în întruchiparea fizică. Când
reuşeşti să înţelegi acest lucru, te eliberezi din a emite judecăţi faţă de ceilalţi. Te eliberezi de
criticismul ce te împingea în permanenţă să cauţi cea ce te separă de semenii tăi. Îţi dă acea înţelepciune,
datorită careia, devii conştient, că nu există oameni răi -
oameni buni, doar oameni. Reuşeşti să înţelegi, că singura persoană de a cărei
fericire eşti responsabil, este propria ta persoană. Da, ştiu, poate părea total egoist! Asta nu
înseamnă că-ţi pierzi iubirea faţă de ei.Din contră, înveţi să-i iubeşti pe
de-a întregul. E o formă de iubire mult mai rafinată, în care îţi laşi la o
partea aşteptările pe care le aveai faţă de ei, o formă de acceptare totală, în
care devii conştient că limbajul iubirii este unul tăcut: Când ştii, taci!
Te eliberezi de îngrijorarea pe care ţi-o provocă părerea celorlalţi despre tine. Oricum, nici
tu însuţi, nu eşti pe deplin conştient de cine şi ce eşti, cu adevărat. Iar ceilalţi? Nici atât. Şi
atunci de ce te-ar mai îngrijora părerea lor despre tine? Suntem într-o
permanentă schimbare, evoluţie. Azi nu mai sunt cea ce am fost ieri, mâine nu
voi mai fi, cea ce am fost azi. Singura certitudine din această lume este
schimbarea. Ironic!
După ce am integrat această înţelegere, am
reuşit să lărgesc sfera acceptării către alte domenii ale existenţei mele. A
fost muncă susţinută, care uneori mă dădea de toţi pereţii, mă cadorisea într-o
perioadă cu ”shit delivery” -uri aproape zilnic. Cu timpul
reuşeşti să accepți, că menirea lor nu e să te facă să suferi, ci să te
elibereze din strânsoare. Te face să înţelegi, că nu există probleme, doar lecţii
de învăţat, că tot acel rahat care ţi se descărca în faţa uşii, este ”îngrăşământ”, care are darul să te facă să ”creşti”. Gradul de detaşare cu care reuşeşti
să priveşti către toate acestea creşte, cu fiecare zi, cu fiecare lecţie învăţată.
Aşa am reuşit să înţeleg eu, ce reprezintă
această trăire, pe care noi am numit-o cu atât uşurinţă ”nesimţire”. Este o detaşare, de tot cea ce însemnă griji, este
o formă de acceptare a tot ce înseamnă existenţă, o conștientizare a faptului ca nu
există rău şi bine, doar lecţii de integrat. Este dezidentificarea de dualismul
lumii fizice, o dezbrăcarea de ataşamentele mentale şi culturale, într-un final, chiar de cele spirituale. E semnalul, că am realizat în sfârşit: ”înălţarea” mult trâmbiţată, e viaţa în derulare, existenţa în sine.
Vă iubesc!
Scriu cu dificultatea consecintei de a "ciuguli" tastele smart fe aceea, noyez: a rezona cu materia este firescul celor vii cat priveste "lungimea de unda" a celorlalti este determinanta numai pentru "butonul acord fin" cu care -eventual, sunt dotate cele receptoare...
RăspundețiȘtergereCe "coincidenta": - si eu am simtit "nesimtirea" asta si a fost tema de discutie cu sora mea si cu alte persoane in ultima vreme! Imi place mult articolul tau! Te imbratisez!
RăspundețiȘtergere