Nerecomandat

Acest blog nu este recomandat minorilor, tinerilor sub 25 de ani ( în mod special celor care prezintă o anumita înrudire de sânge cu mine), profeților, falșilor profeți, pudibonzilor, iluminaților, xenofobilor, misoginilor,feministelor, insensibililor, perfecționiștilor, cautătorilor de noduri in papură, maneliștilor, scorțoșilor, voyeriștilor, supărăcioșilor, celor snobi, celor slabi de inima ( daca totuși citesc, sa aiba la îndemână nitroglicerină pentru anumite urgențe) , criticilor, necriticilor, nemulțumiților, frustraților, cocalarilor, pițipoancelor și altor categorii înrudite cu cele menționate mai sus. In caz ca cei menționați , totusi se rătăcesc in zonă, nu-mi asum răspunderea pentru nici un fel de neplăceri provocate de lecturarea celor ce urmează sa le scriu. Amin

vineri, 14 iunie 2013

Barierele ce te feresc de iubire




Am găsit azi în zorii zilei un citat de Rumi care mi-a plăcut foarte mult şi m-a atins exact la coarda sensibilă: “Sarcina ta nu este să cauţi iubirea, ci doar să cauţi şi să găseşti toate barierele pe care ţi le-ai construit singur ca să te fereşti de ea”.
În timp ce alergam, de data asta pe o pistă însorită, încercând să-mi depăşesc propriul record (am reuşit 6km, iupiiiiiiiiiiiiii nu mai am mult până la 42, hi hi hi ), mintea mea măcina acest citat. Oare aşa o fi? De un lucru sunt sigură! În ciuda faptului că nu ar trebuie să fie sarcina noastră să căutăm iubirea, de fapt asta facem toată viaţa. O căutăm prin toate cotloanele existenţei, cu îndârjire, disperare. O căutăm în toate formele ei: iubirea părinţilor noştrii, a colegilor de şcoală, a dascălilor, apoi a iubiţilor, a soţilor, soţiilor, a copiilor noştrii. Iubirea în diferitele ei forme de manifestare, iubiri ce ne ridică uneori în extaz sau ne coboară într-o agonie sfâşietoare. Este emoţia în jurul căreia gravitează toată existenţa noastră trecătoare în lumea fizică. Începând din momentul în care conştientizăm în jurul vârstei de 3 ani Eu-l,  încercăm să corespundem aşteptărilor pe care le au părinţii noştrii faţă de noi. Să fim cuminţi, să nu scrijelim pereţii, să nu ne murdărim hainele de sărbătoare, să salutăm frumos, să nu plângem, să nu râdem prea zgomotos. Pe măsură ce creştem, aşteptările devin tot mai apăsătoare: să luăm note bune la şcoală, la final de an să aducem acasă coroniţa din flori veştejite, să iubim persoane ce corespund standardelor impuse de părinţi şi apartenenţa socială, să mergem la facultate, să o şi terminăm, să ne căutăm o slujbă bănoasă şi plictisitoare. Să fim frumoşi, deştepţi, bine crescuţi, culţi, exemple într-o societate muribundă. Să ne căsătorim, să procreăm. Pe măsură ce ne străduim din răsputeri să facem toate astea pierdem esenţă: CINE suntem de fapt. 
Cu trecerea timpului îmbrăcăm măşti ce ascund sinele nostru autentic, ne transformă în marionete mişcate de mâini invizibile, tiranizați de standarde ale unor  minţi bolnave şi frustrate, de imaginile reclamelor menite să vândă fericirea la cutie. Alergăm prin viaţă asemeni unor lunatici, obsedați de case, maşini bengoase, kilograme, riduri, conturi în bancă, excursii costisitoare pe tărâmuri exotice, haine de firmă. Construim în jurul nostru un sistem de bariere ce funcţionează impecabil fără ajutorul împiegatului de mişcare şi paznicului de barieră. E un sistem bine pus la punct, uns perfect, fără nici o fisură în sistemul de scripeţi. Nici o clipă nu avem conştienta faptului că din dorinţa de a fi iubiţi nu am făcut altceva decât să ne îndepărtăm la mii de ani lumină de iubirea pe care o căutăm cu atâta îndârjire. De fiecare dată când facem efortul de a obţine iubirea cuiva creăm artificii ce ne duc în direcţia total opusă scopului.  Acest mers al racului dă naştere în inima noastră unei frici viscerale. Frica ce-mi şopteşte în permanenţă că nu sunt suficient de bun, bogat, frumos, slab, tânăr pentru a fi iubit. E un cerc vicios, e o joacă de-a cocoşul roşu. Tot jucând acest joc ajungi în final să pierzi cel mai de preţ lucru din existenţa ta: autenticitatea. Uiţi cine eşti, poate nici nu ai ştiut niciodată. Bariere invizibile te înconjoară, apeşi inconştient pe butoane mânat de frică, prins în pânza de păianjen, te zbaţi, faci eforturi supraomeneşti să controlezi scripeţii. Hăul ce se cască în sufletul tău se adânceşte tot mai mult. Îţi doreşti să fii iubit, îţi doreşti să dai iubire însă frica te paralizează. Îţi este frică să fii uman, îţi este frică să fii slab, să fii tare, să fii trist, să fii vesel, să râzi, să plângi, să cânţi sub duş, să dansezi în ploaie, să suferi, să râgâi, să faci pârţuri, să sforăi, să ai şosetele găurite, să ai cearcăne, riduri, să îmbătrâneşti. E frică care te ţine în căsnicii ratate, cea care te paralizează în faţa perspectivei unei noi relaţii. De ce? Pentru că tu ştii! Nu eşti TU acea persoană ce joacă rolurile. Eşti înspăimântat la gândul, că cel de lângă tine ar putea întrezări adevăratul tău Sine şi asta l-ar putea determina să nu te mai iubească.
 Soluţia? E simplu. Identifică barierele şi coboară-le pe toate rând pe rând. Îţi promit că vei deveni mult mai “iubibil” atunci când te dai pe tine, când  vorbești  cu  vocea ta “adevărată”, când ai curajul să lași să se întrevadă că poţi fi slab şi fricos. Frica se va evapora de la sine pentru că nu mai ai nimic de ascuns şi te relaxezi. Cel mai miraculos e că începe să-ţi placă pe zi ce trece tot mai mult de tine. În fiecare zi rămâi surprins de potenţialul tău şi te întrebi: mă frate, dar unde am stat ascuns până acum? E momentul în care feţele zâmbitoare se înmulţesc în jurul tău, nu mai îţi este frică de îmbrăţişări şi de cele două cuvinte cu putere magică: te iubesc.
                                                                VĂ IUBESC!

2 comentarii:

  1. Felicitări..aşa e...ţine-o tot aşa!

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitari pentru acest articol, poate produce acel declick, schimbator de viata, multora dintre cititori. Da asa este, suntem izolati de ceilalti, traim in colivii invizibile la care, din pacate, adaugam mereu noi gratii si lacate pe usa. E nevoie mai intai sa vedem colivia, pentru a dorii sa o parasim, sa incepem sa descuiem rand pe rand aceste multe lacate ale timpului, Primele lacate au fost puse si incuiate de parinti, apoi cei apropiati au asigurat si ei usa coliviei, scoala , societatea, tot ceea ce a venit din exterior pentru " protectia" noastra. Apoi, am inceput singuri sa punem noi lacate, cele mai multe imediat dupa ce am scos un pic capul afara din colivie, ne-am speriat, era totul atat de satrain, ne-am retras repede in colivie si am mai incuiat un nou lacat. E nevoie de forta , de vointa, curiozitate si incredere in menirea noastra. E greu , cu aceiasi minte care pana acum a ferecat colivia, sa gandim si sa acceptam eliberarea noastra. Trebuie doar sa nu o mai ascultam, macar in parte si doar in linistea creiata putem auzii, poate pentru prima oara dorintele sufletului. Sfatul sufletului vine cand mintea tace. Fericiti aceia care au avut sansa ca nimeni sa nu construiasca colivii in jurul lor, cei eliberati de orice conditionari, cei fara frica de a gresii, cei sinceri si fara masti, cei fara orgoliu si fara asteptari, cei care au avut sansa unui sfat intelept la varsta mica, cei care au plecat in viata cu sufletul dezgolit, la vedere si care si-au trait viata astfel din plin. E greu sa acceptam ca aproape tot, scoala, mass media, ritualuri, obiceiuri, reguli, legi, deci tot ceea ce impune anumite comportamente si conditionari, toate acestea sunt constructorii coliviei noastre sau ca sa folosesc metafora din articol, ei sunt impegatii de miscare, paznicii de la bariere, noi suntem doar cei care facem mentenanta, ungem mecanismele, scripetii, pentru ca barierele sa functioneze perfect, fara riscul de blocaj, pentru ca nu-i asa, afara e o lume "infricosatoare". Pana nu percepem singuri lumea de afara, credinta ca e "infricosatoare", nu e a noastra, e a celor care ne-au "educat" sau mai bine spus indoctrinat sa credem asta. Doar daca zburam din colivie putem afla cum e afara, abia atunci incepem sa traim de fapt, liberi de orice tipare mentale, ca propri nostri exploratori si profesori.

    RăspundețiȘtergere