Barierele ce te feresc de iubire

Am găsit azi în zorii zilei un citat de Rumi care mi-a plăcut foarte mult şi m-a atins exact la coarda sensibilă: “Sarcina ta nu este să cauţi iubirea, ci doar să cauţi şi să găseşti toate barierele pe care ţi le-ai construit singur ca să te fereşti de ea”.

În timp ce alergam, de data asta pe o pistă însorită, încercând să-mi depăşesc propriul record (am reuşit 6km, iupiiiiiiiiiiiiii nu mai am mult până la 42, hi hi hi ), mintea mea măcina acest citat. Oare aşa o fi? De un lucru sunt sigură! În ciuda faptului că nu ar trebuie să fie sarcina noastră să căutăm iubirea, de fapt asta facem toată viaţa. O căutăm prin toate cotloanele existenţei, cu îndârjire, disperare. O căutăm în toate formele ei: iubirea părinţilor noştrii, a colegilor de şcoală, a dascălilor, apoi a iubiţilor, a soţilor, soţiilor, a copiilor noştrii. Iubirea în diferitele ei forme de manifestare, iubiri ce ne ridică uneori în extaz sau ne coboară într-o agonie sfâşietoare. Este emoţia în jurul căreia gravitează toată existenţa noastră trecătoare în lumea fizică. Începând din momentul în care conştientizăm în jurul vârstei de 3 ani Eu-l,  încercăm să corespundem aşteptărilor pe care le au părinţii noştrii faţă de noi. Să fim cuminţi, să nu scrijelim pereţii, să nu ne murdărim hainele de sărbătoare, să salutăm frumos, să nu plângem, să nu râdem prea zgomotos. Pe măsură ce creştem, aşteptările devin tot mai apăsătoare: să luăm note bune la şcoală, la final de an să aducem acasă coroniţa din flori veştejite, să iubim persoane ce corespund standardelor impuse de părinţi şi apartenenţa socială, să mergem la facultate, să o şi terminăm, să ne căutăm o slujbă bănoasă şi plictisitoare. Să fim frumoşi, deştepţi, bine crescuţi, culţi, exemple într-o societate muribundă. Să ne căsătorim, să procreăm. Pe măsură ce ne străduim din răsputeri să facem toate astea pierdem esenţă: CINE suntem de fapt. 

Cu trecerea timpului îmbrăcăm măşti ce ascund sinele nostru autentic, ne transformă în marionete mişcate de mâini invizibile, tiranizați de standarde ale unor  minţi bolnave şi frustrate, de imaginile reclamelor menite să vândă fericirea la cutie. Alergăm prin viaţă asemeni unor lunatici, obsedați de case, maşini bengoase, kilograme, riduri, conturi în bancă, excursii costisitoare pe tărâmuri exotice, haine de firmă. Construim în jurul nostru un sistem de bariere ce funcţionează impecabil fără ajutorul împiegatului de mişcare şi paznicului de barieră. E un sistem bine pus la punct, uns perfect, fără nici o fisură în sistemul de scripeţi. Nici o clipă nu avem conştienta faptului că din dorinţa de a fi iubiţi nu am făcut altceva decât să ne îndepărtăm la mii de ani lumină de iubirea pe care o căutăm cu atâta îndârjire. De fiecare dată când facem efortul de a obţine iubirea cuiva creăm artificii ce ne duc în direcţia total opusă scopului.  Acest mers al racului dă naştere în inima noastră unei frici viscerale. Frica ce-mi şopteşte în permanenţă că nu sunt suficient de bun, bogat, frumos, slab, tânăr pentru a fi iubit. E un cerc vicios, e o joacă de-a cocoşul roşu. Tot jucând acest joc ajungi în final să pierzi cel mai de preţ lucru din existenţa ta: autenticitatea. Uiţi cine eşti, poate nici nu ai ştiut niciodată. Bariere invizibile te înconjoară, apeşi inconştient pe butoane mânat de frică, prins în pânza de păianjen, te zbaţi, faci eforturi supraomeneşti să controlezi scripeţii. Hăul ce se cască în sufletul tău se adânceşte tot mai mult. Îţi doreşti să fii iubit, îţi doreşti să dai iubire însă frica te paralizează. Îţi este frică să fii uman, îţi este frică să fii slab, să fii tare, să fii trist, să fii vesel, să râzi, să plângi, să cânţi sub duş, să dansezi în ploaie, să suferi, să râgâi, să faci pârţuri, să sforăi, să ai şosetele găurite, să ai cearcăne, riduri, să îmbătrâneşti. E frică care te ţine în căsnicii ratate, cea care te paralizează în faţa perspectivei unei noi relaţii. De ce? Pentru că tu ştii! Nu eşti TU acea persoană ce joacă rolurile. Eşti înspăimântat la gândul, că cel de lângă tine ar putea întrezări adevăratul tău Sine şi asta l-ar putea determina să nu te mai iubească.

 Soluţia? E simplu. Identifică barierele şi coboară-le pe toate rând pe rând. Îţi promit că vei deveni mult mai “iubibil” atunci când te dai pe tine, când  vorbești  cu  vocea ta “adevărată”, când ai curajul să lași să se întrevadă că poţi fi slab şi fricos. Frica se va evapora de la sine pentru că nu mai ai nimic de ascuns şi te relaxezi. Cel mai miraculos e că începe să-ţi placă pe zi ce trece tot mai mult de tine. În fiecare zi rămâi surprins de potenţialul tău şi te întrebi: mă frate, dar unde am stat ascuns până acum? E momentul în care feţele zâmbitoare se înmulţesc în jurul tău, nu mai îţi este frică de îmbrăţişări şi de cele două cuvinte cu putere magică: te iubesc.

                                                                VĂ IUBESC!