Atingeri

                                         

          O dimineaţă de duminică banală, asemeni sutelor pe care le-am trăit până acum. Dureros de banală, doar eu, ecranul laptopului, cafeaua, ţigara, ticăitul ceasului şi cântecul păsărilor ce răzbate prin geamurile ferecate ale casei. De undeva se aude lătratul unui câine obraznic, care uită că e sfântă zi de duminică a Rusaliilor şi oamenii ar vrea să doarmă azi un strop mai mult. A fost noaptea în care s-au deschis cerurile, dându-ne acces la lumile subtile, permiţându-ne să păşim pe debarcaderul ce leagă subconştientul nostru, de lumea conştientă. În următoarele zile, trăim o conjunctură astrală magică, una în care avem ocazia să accesăm cu uşurinţă zone, altfel greu accesibile, din adâncul fiinţei noastre. Avem ocazia să iertăm, să ne manifestăm iubirea, recunoştinţa, cu putere sporită. Avem oportunitatea să ajungem cu  uşurinţă, în inima celorlalţi.

Stau în livingul căsuţei mele de la ţară şi, în acest context magic, mă gândesc la puzzle-ul imens care e viaţa mea. Am recitit analiza astrologică a acestei perioade, scrisă de buna mea prietenă Adina Fenechiu (alias Bulinuţa) şi gândul m-a dus la oamenii cărora le sunt recunoscătoare pentru modul în care mi-au atins viaţa – în mod conştient sau inconştient. Oameni care cu siguranţă nu au nici cea mai vagă idee despre rolul important pe care l-au jucat în cea ce numesc eu zidirea noii mele vieţi. Nici eu nu am realizat până recent, modul în care oameni aparent neimportanţi, reuşesc să provoace uragane menite să aducă schimbări ireversibile în noi. M-am întors în timpul linear, căutând o persoană, un cuvânt, un gest care a avut menirea să apese pe butonul roşu, ce a declanşat şuvoiul de schimbări din ultimii ani ai existenţei mele.

Am rămas uimită de personajul pe care l-am găsit acolo. Un fost angajat al firmei mele (fie-i ţărâna uşoară – firmei, nu bărbatului), un bărbat mărunt de 45 de kg, priceput la toate. Un personaj paradoxal – în aparenţă, total neînsemnat în peisajul vieţii mele. A lucrat la firma mea, pentru o perioadă de 4 ani, pe post de ”om bun la toate” – făcea orice îi ceream. Viaţa lui era umbrită de marele monstru al alcoolismului. Dimineaţa, înainte de a începe munca, era nevoit să se oprească pe ”Manzariei”, să-şi ia ”cinzeaca” – altminteri nu reuşea să funcţioneze în parametrii acceptabili. În decursul anilor, am aflat lucruri uimitoare despre el: avea un caiet gros, în care de ani de zile făcea calcule de probabilităţi, în speranţa că, într-o zi, va câştiga la loto. Trimitea ambalajele ţigărilor la concursuri iluzorii, nutrind o speranţă ciudată: aceea de a câştiga o excursie exotică, pe care să mi-o facă cadou. Citea şi scria poezii. Purta în sufletul lui o iubire tainică pentru mine – atât de profundă, încât într-o singură zi, mi-a săpat o fântână, cu mâinile goale. La un moment dat, acest om a rostit fraza care a declanşat avalanşa ce a adus schimbarea de neoprit în existenţa mea. Tocmai terminasem de amenajat baia casei mele de la ţară şi încercam să-i aduc o notă de prospeţime, pietrei cu care îmbrăcasem pereţii. Pictam cu mare atenţie, un brâu azuriu, întrerupt de forme geometrice colorate. Eram concentrată la maxim în stângăcia de a ţine pensula, când am simţit că cineva mă priveşte. Era M. care stătea în spatele meu, admirând ”maestria” actului creator. În momentul în care am întors capul, a zis:

Şefa, atât de uşor va merge mâna, încât sunt sigur că aţi fi în stare să pictaţi biserici.

            O frază aparent banală, punct de plecare spre o direcţie ce nu am bănuit că sălăşluieşte în fiinţa mea. O zonă a creativităţii, îngropată adânc timp de aproape jumătate de deceniu. Cuvintele lui au început să lucreze în subconştient, asemeni apei din fântâna pe care a săpat-o cu propria lui mână, spălând noroiul ce ascundea pietrele preţioase, ferecate în tenebrele fiinţei mele. Cu fiecare picătură scursă, mă apropiam tot mai mult de adevărul din mine.

          Apoi am uitat cuvintele lui. L-am uitat şi pe el. De ce aş ţine minte o persoană atât de neînsemnată? Un simplu angajat. Un om care a venit şi a plecat. Cerul a avut însă grijă să-mi amintesc de el. Pentru că, în ”micimea” lui, m-a  ”atins” cu cuvintele izvorâte dintr-o iubire tainică, ce probabil i-a măcinat existenţa în anii petrecuţi alături de mine. Mi-am amintit de el, pentru că ar trebui să-i fiu recunoscătoare, să-l păstrez într-un ungher al inimii mele, la loc de cinste.

       Aşa am să fac! Și nu doar cu el. Vă voi căuta pe toţi cei care mi-aţi atins inima. Şi am să făuresc locuri luminoase pentru voi, acolo în adânc. Am să vă preţuiesc şi iubesc, câte zile oi mai avea. Pentru că sunteţi importanţi pentru mine. Sunt conştientă că, fără voi, nici eu nu aş putea să fiu. Suntem interconectaţi în moduri miraculoase, legaţi cu fire invizibile, în Matricea Divină. Ne atingem în subtil, cu mult înainte de a ne cunoaşte măcar.

Vă invit să meditaţi la asta, în zile ce urmează. Căutaţi în labirintul existenţei, atingerile magice. Veţi fi surprinşi de cea ce veţi descoperi. Trimiteţi iubirea voastră, tuturor celor care au fost parte al angrenajului numit viaţă. E o ocazie să vindecaţi, să iertaţi şi să iubiţi. Mai mult, daţi-i voie iubirii să vină către voi. Învăţaţi să o descoperiţi în gesturi aparent banale, prozaice, neînsemnate. Amintiţi-vă de cuvintele lui Octavian Paler:

”Dacă cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte”.

            Mulţumesc Bulinuţa pentru aceasta reflecţie. Te iubesc şi vă iubesc!