Ploaia ce curață tristețile

M-am trezit cu o mare tristețe în suflet ieri dimineața. Aparent fără nici un motiv, doar tocmai se încheiase weekend-ul „devoratorilor de râs în hohote la orice oră din zi și noapte”. Atunci de ce mama naibii mă simt de parcă aș fi dormit cu picioarele strânse într-un suport de periuță de dinți? Se presupunea că ar trebui să fiu fericită, petrecusem un sfârşit de săptămână „mirobolant”, încă auzeam în ureche ecoul lui “ma biche”, “omul” se încadrat în cavalcada “așteptărilor” mele, s-a adeverit că nu e un “midget” nici filfizon după cum părea la prima vedere. Orice om normal la cap trebuia să se simtă asemeni unui şarpe boa, după ce a reuşit cu eforturi substanţiale să înghită viţelul vecinului şi acum nu are altceva de făcut decât să stea vreo 3 săptămâni cu burta la soare, să dea voie naturii să-şi urmeze cursul. Că doar avea în burtă de digerat un viţel de câteva sute de kilograme.
 Dar nu eu ! Cum să mă dezic de natura mea masochistă, să renunţ la suferinţele tânărului Werther? Era obligatoriu să găsesc un motiv de tristeţe, de suferinţă patetică, ceva ce să-mi sfâşie sufletul, că doar aşa îi şade bine unei tragediene.  Am început să sap în tenebrele minţii mele să găsesc sursa din care reuşeam să îmi trag seva tristetii. În prima fază mi-am amintit că în marea mea mărinimie, îl învitasem pe „vecinul”, nou strămutat de pe meleagurile Olteniei în frumoasă noastră urbe, să mă însoţească la “ora de înot matinală”. Nimic rău până aici. Totul a decurs civilizat până la ieşire, când într-o fericire nemărginită mi-a împărtăşit bucuria lui: a reuşit “să-i fenteze pe ăştia de la bazin”, nu i-au perforat abonamentul. Trebuie să recunosc că pe moment am văzut stele verzi de indignare. M-am răcorit însă repede, că doar nu e problema mea cine pe cine fentează şi ce orgasme intelectuale i se trag de aici.
Săpam mai departe cu sârguinţă în grădina materiei cenuşii şi mi-am amintit de cealaltă întâlnire pe care am avut-o ieri,  în care am plâns “lacrimi de curcubeu”. În ultima vreme îmi tot amintesc de versurile lui Borges, în care zice ceva de genul: în faţa unui mormânt nu are rost să mai spui că iubeşti. M-au impresionat atât de puternic încât luasem hotărârea ca să nu mai las niciodată aceste cuvinte nerostite. Dacă simt că iubesc pe cineva să o spun cu voce tare nu doar în gând. Am pierdut deja un om drag în viaţa asta căruia nu am reuşit să-i spun aceste cuvinte cât a fost în viaţa. Le-am rostit în faţă sicriului şi m-am simţit atât de goală în suflet. Au trecut de atunci trei ani, eu încă tot nu am reuşit să mă iert pentru că l-am lăsat să plece fără să fie pentru el o certitudine faptul că îl iubeam. Vreau să clarific un lucru înainte de a da loc la neînţelegeri. Nu vorbesc despre Eros! Vorbesc despre Agape! Vorbesc despre “iubirea îndelung răbdătoare” din epistola lui Pavel.
 Acum să mă întorc la obiectul suferinţei mele. Am rostit în acea seară cuvintele ce ne este atât de greu să le rostim. Am spus unui prieten drag “te iubesc” din toată inima. Iar el a înţeles cea ce nu era cazul să înţeleagă. Şi m-a durut al naibii răspunsul lui. Oare asta înseamnă că totuşi nu-l iubesc suficient? Iubirea nu ar trebui să doară că doar “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.” (Corinteni).
  M-am trufit oare cu dragostea mea? De ce m-am trezit tristă? Nu aşteptam nimic în schimb, nu ceream nimic! De ce m-am simţit rănită că doar nici măcar nu m-am supărat pe el. Nu am nici un răspuns valid la toate aceste întrebări. Ştiu însă un singur lucru: nu-mi pare rău că am făcut-o. O voi face  din nou de cate ori voi simți nevoia, cu  riscul de a  mă simți rănită din nou. Cauzele supărărilor mele se află în interiorul meu, mi le asum. Poate într-o bună zi voi afla şi cauza suferinţei. Iar dacă nu îmi este dat să aflu , e bine şi aşa.

Azi dimineaţa m-am trezit tot tristă. Ploua mărunt, mocăneşte. În ciuda ploii am plecat la alergat. Am aflat azi un lucru interesant despre ploaie. Dacă nu ai bani de numărat, copii de făcut cand ploua, poţi să o foloseşti într-un scop mult mai nobil: să-ţi spele tristeţea. Am lăsat-o să-mi curgă pe faţă, prin păr, pe haine şi ea m-a curăţat. Mi-am regăsit seninătatea şi smerenia de a accepta cea ce nu pot schimba.