Războiul fluturilor

It’s a good day to die ... la la la la – o cânt de mai bine de două săptămâni. Îmi răsună în cutia craniană redundant. Se oprește pentru câteva secunde, doar ca să revină cu forţă şi mai mare, alunecând prin circumvoluţiunile creierului meu, asemeni apei, pe toboganele aqua-parcului. De ce mă obsedează melodia asta ? Cred că am ascultat-o până acum, de un milion de ori,  o ascult în continuare: I want to fly higher, higher  than I’ve been before- burning with desire, I’am ready to open the door...

 E prima dată, de când merg către raiul meu la munte, că  mă simt asemeni criminalului ce se întoarce la locul faptei. Simţeam adrenalina urcându-mi prin vene, dând naştere unei stări de furie, căreia nu-i găseam explicaţia. Cu fiecare kilometru ce mă ducea mai aproape, o simţeam  punând stăpânire  pe tot corpul meu, inundându-mi in final  creierul . WTF? De obicei trăiam starea asta la  plecare! E o stare cunoscută de toţi cei ce îşi petrec acolo câteva ore sau zile. Eu o numesc “sindromul plecării din Ocolisel”. De ce s-a inversat acum emoţia? Ceva nu e în regulă, m-am defectat? Ar trebui să fiu tot mai relaxată, cu fiecare kilometru parcurs, iar eu devin tot mai agitată. Când am dat curba la dreapta  eram asemeni vulcanului Teide, înainte de a-şi scuipa bolovanii din burta încinsă, gata să explodez, din clipa în clipă. Mă şi vedeam scuipând pietre negre, imense, pe drumul de ţară, le  vedeam rostogolindu-se în vale, producând calamităţi ireversibile. Drumul era plin cu  sute de fluturi maro. Și asta mă infuria! Nu se dădeau din calea roților, trebuia sa trec peste ei.   Încercam metoda infailibilă: concentrare pe inspir şi expir. Vezi să nu funcţioneze! M-am dat bătută. M-am abandonat furiei: dă-i gaz, manifestă-te în toată splendoarea ta, eşti de vis! O gazdă perfectă, plină de o furie drăgălaşă, nevinovată, plăcută de-a dreptul. Orice musafir ar trebui să fie încântat de starea ta minunată, de ospitalitatea ta fără margini. Trânteşti minunat pâinea pe masă, omleta cu  siguranță  e încărcată cu energia iubirii necondiţionate, ce să mai spun despre  salată. Fii sigură, musafirul tău se simte ca în rai,  va înghiți mâncarea preparată de tine,  cu mult “drag”. Nu m-aş mira de loc,  să-ți mulţumească pentru masă, apoi să pornească pe jos către casă. Bravo! Ai reuşit! Ar trebui să arunci vasele pe geam, în loc să le speli. Poate asta ţi-ar risipi furia.

A fost momentul în care mi-a căzut privirea pe minuscula cană din ceramică de pe bar. De acolo a alunecat către sticla goală din faţa geamului, la furculiţa uitată pe bar, la firimiturile de pâine uscate. Cuvintele îmi urlau în ureche: it’s a good day to die! La la la la... Vinul scurs pe tastele laptopului, nişte lupi, un pantalon de trening mov cu urme de vopsea, o ţigară fumegând leneşă în scrumieră, carbonara, focul, sudoarea din saună, carnea de pui ca iasca, hohotele de râs, şoaptă la urechea stângă, apoi la cea dreaptă... Am înţeles!

Nu vroiam să-mi amintesc! Dar - vrând parcă să-mi facă in ciudă -  fiecare fir de praf vorbea. Despre fluturii din stomac, pe care am jurat că nu-i voi mai simţi niciodată. Să-i ia naiba! Mi-era atât de bine fără ei.” Dar tu nu, că Batman”! Iar ei – fluturii - se simt obligaţi să se înghesuie, să se înghiontească, să zboare drăgălaş, să strălucească, să dea din gene mărunt. Na bine mă, lasă-i să se desfăşoare! Tot e bine că ai înţeles, în sfârşit. Că doar eşti fata deşteaptă, ai un creier al naibii de bine mobilat. Mobilă italiană de primă mână, lemn de stejar, fără noduri.

În acel moment, am acceptat furia. E parte din mine ca şi plămânii, stomacul, ochii, nasul. Când mă doare capul nu mă duc la abator să mi-l taie, încerc să-l vindec. La fel şi cu furia, e a mea, nu pot pur şi simplu să o trântesc de pământ ca pe un scuipat. A inceput se dizolve, cu încetineală ardelenească. Se scurgea din vene în carne, apoi în pori, se prelingea pe piele. Am lăsat-o să se prelingă pe podeaua de piatră. Am semnat tratatul de pace cu Mini me, am pus capăt războiului cu fluturii. Le-am dat voie să-şi facă zborul nupţial, m-am bucurat de mângâierea aripilor mătăsoase şi ciripitul lor. Mi-am trecut mâna cu drag peste cutele cearceafului, m-am cuibărit pe locul din dreapta, am iertat fluturii şi m-am iertat pe mine. Am dormit 4 ore, un somn plin de vise ciudat de reale, în care fluturii nu-mi deranjau stomacul. Erau liberi, zburau pe un câmp presărat cu margaretele mele preferate. Mă bucuram de ei, nu mai eram obligată să-i calc cu roțile mașinii,  îi iubeam de-a dreptul, erau ai mei.

                                       Vă iubesc