Am cumpărat cu doi ani în urma cartea Setea de reîntregire, a Cristinei Grof, am pus-o în bibliotecă fără să citesc din ea
mai mult decât titlul. Sunt sigură că şi voi aveţi asemenea porniri de a cumpăra
câte o carte, pe care o puneţi la păstrare ani de zile. Apoi, într-o zi, vă cade în
mână, exact la momentul în care aveaţi nevoie de o informaţie din acea carte.
De câteva zile mă tot frământă tristeţea pe care o simt în permanenţă, undeva într-un background al minţii mele. În mod normal, judecând după
parametrii umani, nu aş avea nici un motiv să simt această stare. Lucrurile merg
ca unse în viaţa mea, chiar trăiesc sentimentul că viaţa mi-a luat-o
cumva înainte şi eu alerg să o prind din urmă. Am o stare de sănătate
excelentă, sunt într-o formă fizică cum nu am fost nici la 20 de ani, sunt înconjurată de oameni
frumoşi, iubitori, sensibili, copiii mei sunt pe o cale sigură de a deveni
oameni de nădejde. Energia investită în ei simt că dă roade, au devenit genul
acela de oameni pe care, dacă i-aş întâlni întâmplător, i-aş îndrăgi din prima
clipă. Asta nu e puţin. Şi totuşi, există acea apăsare pe, care nu reuşeam să o
identific.
Ieri am scos din bibliotecă cartea sus numită şi bummmmm! m-a lovit în
moalele capului. Atât de frumos descrie Cristina acest freamăt interior şi l-a
botezat „setea de reîntregire”. E golul pe care îl simţim undeva în zona inimii
şi, oricât am încerca să-l umplem, reuşim doar temporar, pentru perioade mai
scurte sau mai lungi de timp. E o tânjire pe care nu
reuşim să o definim, o aspiraţie către ceva ce nu reuşim să identificăm. Se
manifestă în viaţa fiecăruia, sub o formă sau alta. În cazurile mai simple, ea se
traduce sub forma unor aspiraţii cotidiene: să-mi cumpăr o maşină, o casă, să
am un job bun, sa am langa mine o femeie frumoasă. În adâncul meu, poate îi
invidiez pe aceia care reuşesc să-şi ostoiască setea cu aceste bunuri pământeşti; pentru ei e cel mai simplu. E nivelul cel mai elementar de tânjire - zic eu - cel mai simplu de vieţuit. L-am trăit
fiecare dintre noi. Ne-am îndeplinit dorinţe la care am visat, în speranţa că va
trece setea. Într-adevăr, trece - dar pentru o scurtă vreme. Apoi reapare cu o
intensitate tot mai puternică, te mână din interior, luând uneori forme de
dureri şi tristeţi ciudate, ca şi asta pe care o resimt eu, în acest moment. La
un nivel mai înalt, există forme mai rafinate, in încercarea de a potoli uscăciunea din gât.
Expresia creativităţii, sub toate formele ei. Artiştii o simt în timpul creaţiei - e fiorul ce le străbate corpul, atunci când lasă să curgă prin ei, extazul exprimării
creatoare. Consumatorul de artă, atunci când se lasă atins de fiorul artistului.
Vindecătorii, când ii dau voie energiei vindecătoare să curgă prin ei. Iubiţii, când se contopesc într-o uniune sacră. Călătorul când porneşte
la drum. Savantul, când se aruncă în vâltoarea descoperirii. Din păcate, toate
astea sunt trecătoare și reuşesc să umple golul, doar temporar.,
Iată cum formulează Cristina, această emoţie, citându-l pe Jung: “Această tânjire intensă şi uneori dureroasă
este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea spirituală, izvorul
de divinitate, setea de Dumnezeu”. E atât de simpl,u dar, în acelaşi timp, atât de
complicat. Cum să găseşti, ceva ce nu poţi defini? Cum să găseşti ceva ce doar
intuieşti că există, nu ai nici o certitudine a existenţei acestui “ceva”. Îi
putem spune pe nume, dar nu-l putem atinge, mirosi, pipăi, auzi cu simţurile
din dotare. Iar noi dorim certitudini în viaţa noastră, lucruri pe care le putem
identifica cu ajutorul minţii. Am fost învăţaţi, de-a lungul timpului, că
Dumnezeu este ceva ce există în afara noastră. Ceva la care putem doar să ne
rugăm, să aspirăm, să-i mulţumim eventual, dacă am primit maşina mult visată, să
ne prosternăm în faţa lui. E un concept abstract, pe care trebuie sa-l căutam intre zidurile bisericilor. Unii dintre noi îl acceptăm pentru că aşa am fost invățați, alţii îl negăm pentru că mintea respinge ceva ce nu are capacitaea să înţeleagă.
Citind fraza din carte am reuşit să înţeleg trăirea mea. Un lucru însă
nu înţeleg! De ce în unele perioade
reuşim să ne menţinem pe linia de plutire, să funcţionăm în parametri acceptabili fără să simţim golul în interior iar în alte perioade el reapare cu
o forţă devastatoare, răscolindu-ţi zilele şi nopţile, fiecare secundă a vieţii,
fiecare respiraţie. Am reuşit într-un final să înţeleg şi asta. Cu cât mai des
guşti din acel sublim al reîntregirii cu atât dorul devine mai aprig. Mi-am
amintit de trăirea profundă avută în cu ceva timp în urmă în meditaţia finală
la workshopul cu Rune Heivang. Acel moment în care am înţeles neputinţa noastră
în a-L găsi pe Dumnezeu. Ea vine din faptul că Îl căutăm în exterior, iar El e
acolo, în interiorul nostru. E imposibil sa traim separați de El. A fost momentul în care acest lucru a devenit o certitudine. Nu mai era ceva
abstract, nu mai era separat de mine, eram parte din El şi El era parte din
mine. Am adus, atunci, cunoaşterea mentală la nivel de experienţă. “Am simţit”
ce înseamnă “reîntregirea”. Îmi doream cu ardoare sa rămân acolo, însă a durat doar câteva minute. Ecoul a mai rămas pentru o perioadă, apoi s-a stins şi el. E în noi această imposibilitate
de a păstra “starea”, am fost hărăziţi cu uitarea. În momentul în care s-a
stins ecoul, locul lui a
fost luat de această tristeţe pe care încerc să o alin cu lucruri pământeşti,
cu surogate. Dar astea niciodată nu vor reuşi să mă ridice la nivelul acelei experienţe. După asta tânjesc!
Ce e de făcut? În acest moment încă nu ştiu. Eu personal încerc să fac
cea ce ştiu cel mai bine: să trăiesc. Să fac surogatele să funcţioneze la un
nivel care să mă aducă în posibilitatea de a funcţiona în parametri, să trăiesc
viaţa cu toate cele, să tânjesc în continuare după “reîntregire”. Să las jocul
cosmic în derulare, să râd să plâng, să iubesc, să alerg, să înot, să pictez, să
scriu, să muncesc cu pasiune şi să caut, în continuare,eternitatea. Nu ne naştem,
nu murim dar suntem într-o permanentă căutare a întregului pe care l-am pierdut la coborârea în uman. Faptul că mi-am amintit este deja un pas către acel întreg.
Si eu te iubesc. Este superb articolul. Ca de altfel si celelalte :-)
RăspundețiȘtergereMultumesc Irinuca!!! Pup
Ștergere...în fizică completarea valenței face stabilitatea atomului, dezvolta capacitatea de combinare (H de ex), in psihologie -cred, ca durerea, tristetea, sunt ”ingredientele” necesare pentru autocunoastere...
RăspundețiȘtergereEM Remarque are un motto superb la romanul sau ”Obeliscul Negru”, va amintiti ? ...” Blagoslovit fii, Doamne că, este cu putință un leac de curățire, adânc, prin suferință”... iată, deci, că această ”valență” a psihicului (inimii) noastre face întregul caracterului!
Plângi, suferă, doar astfel la capătul secundei afli fericirea!
...cineva încerca să mă convingă asupra observației că și în artă, precum în rutieră există drumuri închise și, în ciuda argumentelor pe care i le-am adus, mai exact am căutat să i le aduc, efortul meu intelectual -adică gândul, se izbea de râsul acelei persoane!
RăspundețiȘtergereIată, până și râsul poate închide un drum...