Căldura asta bolnăvicioasa mă secătuieşte de
toată vlaga. E atât de cald, încât nici gândurile nu mai au putere să circule
prin creier. Am primit în ultimele zile mai multe provocări, teme despre care să-mi
dau cu părerea: autenticitatea, singurătatea în doi, lipsa de asumare, femeia
puternică din spatele bărbatului. Creierul meu refuză să stoarcă vreun gând
epic.Mă mut de dimineaţa, de pe un scaun pe altul, de acolo pe canapea, încep câte o frază, dar
nu reuşesc să o duc la capăt. M-a părăsit oare Muzul? O fi plecat să peţească
pe altcineva?
Dacă stau bine să mă gândesc motivul e altul.
Creierul meu e preocupat de altceva. Legat de o revelaţie pe care am avut-o sub
pădure, acum câteva zile, în meditaţia de după exerciţiile de dimineaţă. E
revelaţie cutremurătoare, foarte tristă legată de copilăria mea fragedă. A ieşit
la suprafaţă din subconştientul meu, în urma unui mesaj primit in zorii acelei zile, de la” astroloaga de
serviciu”, Adinuța mea dragă: caută frica ta cea mai mare! Am căutat-o şi am găsit-o!
Am bătut la uşa subconştientului meu, ea s-a deschis, m-am confruntat cu o amintire odioasă,
refulată acolo de aproape o jumătate de secol. Atât de odioasă, încât după câteva
ore am îngropat-o la loc. Însă, odată scoasă la lumină nu mai vrea să fie reîngropata.
Se cere a fi acceptată, dizolvată.
În mod straniu nu simt nici o supărare faţă
de omul din acea amintire. Coborâm în întruchiparea fizică împreună, grupuri de
suflete. Semnăm între noi” contracte” prin care ne asumăm anumite roluri, pe
care dorim să le experimentăm în această viaţă: familii, abuzați-abuzatori, victime-călăi, părinţi - copii,
parteneri de viaţă. Această înţelegere m-a făcut să nu-i port ranchiună acelui
suflet care m-a rănit. Îmi este însă greu, să trec peste durerea reamintirii, chiar dacă asta m-a ajutat să înţeleg
mecanismele de funcţionare a relaţiilor din viaţa mea. Am reuşit să conştientizez
de ce am atras un anumită tipologie umană, toate fricile care le aduceam în
relaţiile mele, nevoia de a scoate sabia ori de câte ori se apropia cineva de
mine. Dacă mă gândesc, finalmente am primit un foarte mare CADOU. Să poţi înţelege
în profunzime rolurile pe care le joci, să ai puterea să-ţi asumi că eşti
singurul responsabil pentru scenariul vieţii tale, nu e puţin.
Întrebarea
care se pune este: ce fac cu cadoul? Mă va ajuta oare să repar acolo unde până
acum de fiecare dată semănam vânt? Voi reuşi să mă detaşez de nevoia de a căuta
abuz în toate vorbele, gesturile, privirile? Nu ştiu răspunsul. Ştiu un singur
lucru: trebuie să merg mai departe, iertând copilul interior, pentru că m-a făcut
trăiesc o viaţă întreagă cu sabia scoasă, gata de luptă. E vremea să las în urmă
imaginea fetiţei îmbrăcată în rochia roz cu picăţele, ţinând păpuşa la inimă, în
timp ce-i şopteşte: nu-ţi fie frică, sunt aici cu tine! Pentru că acum înţeleg
gestul ei!
Imagine Ignacio Nunez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu