Lecția de fericire

 Ieri o  bună prietenă  s-a oferit să mă învețe să fiu fericită.Nu oricum, tot timpul.

 În prima fază, trebuie să recunosc, era să cad de pe scaun. În faza a doua, undeva in adâncul sufletului, am simțit o revoltă profundă. Nu înțelegeam care era motivația ei.Par a fi o persoana atât de nefericită, încât e nevoie sa vină cineva din exterior să mă învețe fericirea?

Eu personal nu simt nevoia de lecții de fericire. În al doilea rând, nu cred că am nevoie de fericirea altuia. Pentru că ea- prietena- nu ar putea să mă învețe fericirea mea, doar a ei. Întrebarea care se pune: oare eu aș fi fericită cu fericirea ei? Mă îndoiesc.

Am un singur regret. Am uitat să o rog să-mi dea definiția fericirii.  Fericirii mele, nu a ei. Dacă vroia să mă învețe fericirea, trebuia să știe ce înseamnă  pentru mine. Aici iarăși am o mare indoiala. Nu de alta, dar uneori nici măcar eu nu știu, cum ar putea să știe altineva?

Recunosc, am si eu momentele mele proaste.Uneori aș putea zice, chiar foarte proaste. Nu fac altceva decât să stau intinsă pe covor și îi dau muci. Si ce dacă? Asta sunt eu. Alta nu am. Fără aceste momente aș putea să știu când sunt fericită? Cu siguranță,nu. Ca să știu cum e când ești fericit, trebuie să am și momente de nefericire. Am învățat să simt,când transportul de ”rahat” se apropie de ușa mea. Bate politicos la ușă. Îi deschid la fel de politicos, că doar nu mă aștept la un camion plin cu rahat. ZBANGGGGGGGGGG.... iau în plină figură livrarea și mă delectez o vreme cu ea. Iau lopata și încetișor îmi ”împrăștiez” îngrășământul în grădină.   

În ultima vreme, livrările devin tot mai rare. Mai consistente, e adevărat. Cu cât e mai consistentă livrarea, cu atât lecția pe care o învăț e mai profundă. Știu că am venit in această viață să invăț. Iar dacă școala cere si momente penibile, asta e. Le accept, sunt ale mele. Încerc să le înțeleg, să le integrez in viața mea și să merg mai departe. Dacă stau bine să mă gândesc, nici măcar în acele momente, nu pot să zic, că sunt nefericită. Doar tristă. Iar tristețea am reușit să o integrez, ca făcând parte din viața mea. Asemeni unei  dureri de cap. Când ma doare capul, nu ma duc la abator, ca să rog un măcelar iscusit să mi-l amputeze. Am rabdare pâna îmi trece. Mai înghit câte un antinevralgic, mai bag câte un somn. Pentru că am învățat -  trebuie să am răbdare cu ea, va trece.

Așa și cu tristețea. Am răbdare cu ea, știu că se termină, mai devreme sau mai târziu.  Diseară sau mâine dimineață voi fi din nou fericită. Voi privi la soarele care răsare, voi auzi păsările cântând și primul născut sforăind în living. E suficient! În plus voi avea satisfacția că am mai trecut un examen cu brio. Pot sa fiu din nou fericită!

                  

                            Vă iubesc

foto: moi