Red or blue pill?- sau libertatea de a alege

 Vedeam în zare morile de vânt învârtindu-se leneşe, încercând să mă provoace cum l-au provocat odinioară pe rătăcitorul cavaler pe nume Don Quijote de la Mancha, vestitul erou al lui Cervantes. Incepusem să ţes o paralelă între personajul legendar şi noi, cei care străbăteam în epoca modernă Spania. Eram oare şi noi doar nişte idealişti în căutare de aventură? Sau suntem cei care se situează mai aproape de adevăr prin nebunia noastră de a refuza să devenim prea serioşi? Trăim oare smintiţi de căutarile adevăratului sens al vieţii în încercarea noastră de a ne apropia de înţelepciunea primordială? Asemeni acestui hidalgo, suntem rătăcitori în spaţiu şi timp în eforturile noastra de a reînvăţa să visăm, avizi de renaştere din cenuşa propriei noastre existenţe. Societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu scena unui teatru absurd, iar noi refuzăm cu înverşunare să fim actori în această piesă de teatru în care am fost distribuiţi fără voia noastră. Suntem noi cei care încercăm să ridicăm nebunia firii la rang de întelepciune?  Stă scris în 1 Corinteni 1, 27: ”Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari”.

Aşa fusesem catalogată de mulţi înainte de a porni la drum: nebună, scrântită. Şi sigur că nu sunt unica în această postură. Dar nu voi renunţa niciodată la această “nebunie” care îmi împrospătează viaţa, această dulce nebunie care îmi dă puterea de a-mi identifica visele şi curajul de a le duce până la capăt, care îmi dă posibilitatea să-l iubesc şi pe frate şi pe “tâlhar”, această nebunie care îmi dă forţa să zic lucrurilor pe nume, această scrânteală ce-mi dă curajul să mă “dau” pe mine. E o nevoie intrinsec fără de care nu cred ca aş putea trăi.

Asemeni lui Neo, am libertatea să aleg ce pastilă înghit: pe cea albastră, sau pe cea roşie. O înghit pe cea albastră continuând să fac figuraţie în piesa în care m-a distribuit cu forţa ipocrizia socială, iluzia acestei lumi materiale, sau aleg pastila roşie şi voi putea să trăiesc în propria mea “Ţară a minunilor”, să cobor în adâncuri, să mă dezidentific de rolurile ce mi-au fost sădite cu atâta grijă în minte? Pot să-mi iau oare libertatea de a hotărî care este pentru mine lumea “reală”? Lumea în care mintea este aceea care scrie scenariul şi face regia filmului meu, lumea în care “Mini me” îmi dictează paşii pe care trebuie să-i fac după intrarea în scenă, sau cobor în inimă abandonând încercările de a înţelege lumea trecând-o prin filtrul gândirii, lăsându-mă apoi pradă emoţiilor generate de aceste gînduri?  Răspunsul este: da, sigur că pot să aleg, dar aici vine marea încercare. Care este mecanismul de funcţionare al acestei alegeri? Eu nu joc în Matrix, Morpheus nu stă cu palmele întinse în faţa mea cu cele două pastile. Cât ar fi de simplu! Eu trebuie să-mi iau singură decizia, să decid cum fac să pot coborî în inimă, să acced la libertatea mea interioară care nu are nimic de-a face cu mintea mea, cu corpul fizic, cu măştile ce le port în lume, de mamă, fiică, iubită... Care e mecanismul care mă trezeşte din figuraţie în teatrul absurd, cum fac să îndepărtez voalul iluziei care încearcă să mă convingă că “eu” e această fiinţă în carne şi oase care nu are nimic transcendent, sunt doar pionul de pe tabla de şah? În teorie ştiu ce trebuie să fac, practica mă dă de pământ. 

                                            Vă iubesc

Fragment din El Camino, pelerinaj catre sine

foto. meltfund.com