Sindromul de sărbătoare sau dă-i muci si plângi!

Recunosc cu toată ruşinea aferentă: anul acesta de ziua mea, am avut una dintre cele mai proaste zile din viaţa mea. Am încasat în” plain figure”,  sindromul de sărbătoare, atât de bine cunoscut celor singuri. E acea stare care se trezeşte în noi cu câteva zile înainte de sarbatori, apoi ne izbeşte ca o cometă, în ziua cu pricina. Că e ajunul Crăciunului, că e ziua de Paşti, că e ziua de naştere, nu are mare importanță. Se trezeşte în interiorul tău cu câteva zile înainte, ca să explodeze,exact când se presupune, că ar trebui să fii cel mai fericit om de pe lume. Că doar e zi de sărbătoare, iar cei din jurul tău asteaptă, ca tu să debordezi de fericire, să radiezi” lumină” în jurul tău.

Până anul acesta am reuşit să mă abţin. Îmbrăcam masca fericirii, puneam rictusul pe chip, îmi jucam rolul, la cererea expresă a spectatorilor. Anul ăsta nu mi-a ieşit! Nici de-al naibii. Oricât m-am strofocat, am apelat la super glue - doar să stea masca lipită - n-am avut nici cea mai mică şansă.  Starea s-a instalat de dis de diminineata, cu un imens tirbuşon în mână şi a început să-mi sfredelească creierii. Dădea câte o gaură, ridicând lacrimile până în zona gâtului. Încercam să le înghit cu spor, să le refulez. Reuşeam o perioadă, apoi fugeam în bucătărie” îi dădeam muci” şi mă reîntorceam în sala de curs. Comportandu-mă ca şi cum ordinea cosmică ar fi funcţionat imperturbabil. Nutream speranţa că nimeni nu va observa starea jalnică în care eram. Că doar eu sunt superființa, care e în largul ei în orice situaţie! ( ha ha ha)

De obicei nu sufăr de singurătate. În marea majoritate a timpului mă simt bine cu propria-mi persoană. Nu mă plictisesc niciodată, pot să zic că-mi iubesc solitudinea. Îmi umplu timpul fără să fiu nevoită să mă zgâiesc la televizor, uneori nu-mi ajunge să fac toate lucrurile pe care simt nevoia să le fac pentru mine. Am imensul noroc de-ami satisface nevoia de socializare datorită muncii pe care o fac, am parte doar de oameni minunaţi, de dialoguri elevate, interacţiune umană de cea mai bună calitate. Fac parte dintre puţinii norocoşi, care au barometrul fericirii pe undeva în zonă lui opt, pe o scală de la unu la zece.

Atunci de unde venea către mine” săgeata albastră”? Eram înconjurată de oameni iubitori, am primit urări atât de multe,cât nu primisem în întreaga mea viaţă de până acum. De ce eu trebuie să fiu veşnic nemulltumita de ceva, de ce mă simt obligată să fiu tristă? A trecut ziua cumva, am reuşit într-un final să mă târăsc prin ea, fără să conştientizez adevăratul motiv al stării mele de rahat.

Revelaţia a venit a doua zi. O prietenă dragă a venit să mă felicite şi la plecare mi-a dat un sfat foarte înţelept: trebuie să găseşti fericirea în interiorul tău. Oau! Cum de nu m-am gândit pana acum la asta?  Am plecat capul umilă, i-am dat dreptate şi am început sezonul doi de învinovăţiri. Dacă sunt conştientă că fericirea e în interiorul meu, de ce naiba nu pot să o aduc la lumină? De ce trebuie să o caut în exterior, de ce mi-am imaginat toată ziua că dacă EL, ar fi fost cu mine, aş fi fost fericită?

Răspunsul era atât de simplu. Pe la episodul 5 mi-am dat seama că povestea asta cu fericirea din interiorul tău e un fel de bull shit, poveşti cu peşti. Dacă îmi arătaţi un singur muritor de rând, care şi-a găsit fericirea în interiorul lui, fără să aibă un partener lângă el, eu îmi mănânc păpucii. Dacă cunoaşteţi o singură persoană care trăieşte fericirea supremă, împodobindu-şi bradul singur sau vopsind” oole” de paşti, să mi-o arătaţi şi mie. Eu propun să-l împăiem şi să-l expunem la muzeul Antipa, spre mirarea poporului. Imortalizat, cu mâna ridicată către brad, cu un îngeraş în mână, zâmbind în fericirea lui supremă. Staţi calmi, nici o şansă să-l găsiţi!

De ce? Pentru că în această viaţă ne-am întruchipat în dualitate, nu suntem fiinţe întregi. Ne lipseşte jumătate din noi. Toată viaţa, căutăm acea parte din noi pe care am pierdut-o la coborârea în întruchiparea fizică. Nu suntem în echilibru fără el sau ea. Suntem ca o balanţă cu două braţe care nu-şi găseşte niciodată starea de echilibru. Numiţi-l cum vreţi voi: suflet pereche, iubirea vieţii tale, partener. Whatever. E persoana cu care se presupune că ar trebui să-ţi împarţi, bucuria, patul, tristeţea, necazul, problemele, pâinea, căminul, căldura sărbătorilor, ziua de naştere, concediul chiar şi doliul. Iar dacă nu e lângă tine, mai ales în momentele de sărbătoare, te simţi ca şi cum ai fi mutilat, defect, bolnav, râios, blestemat sau pedepsit pentru crime împotriva umanităţii. Toate astea la un loc, le numesc eu sindromul de sărbătoare.

Marele nostru noroc (al celor singuri) e că nu sunt foarte multe sărbători importante într-un an. Dacă ai şansa să fii în aceste momente alături de prieteni adevăraţi (aşa cum am fost eu de data asta) poţi să scapi, doar cu mici leziuni pe creier. Reversibile. După o zi două viaţă reintră în ritmul ei normal şi tu răsuflii uşurat: am scăpat şi data asta. Nu am îngroșat statisticile sinuciderilor de sărbători.

Vă iubesc

PS.Am primit un raspuns muzical foarte frumos de la draga mea prietena Delia. Iti multumesc draga mea!