El Camino, mon amour

Rânduri pe care le-am scris a doua zi după ce am terminat de scris prima mea  carte  El Camino, pelerinaj către sine. Între timp am început-o pe a doua. Îmi face plăcere să vă impărtașesc gândurile mele de atunci.

Am pus, ieri, ultimul semn de punctuaţie în cartea mea. Am simţit o durere imensă, în momentul în care degetul arătător a atins tasta pe care e semnul de întrebare. Ieri, durerea a rămas în stare latentă, undeva într-o zonă din spatele inimii, îngropată adânc în ţesătura de organe, sfredelind încet. Dintr-un punct cât un vârf de ac, a devenit până azi dimineaţă, un hău ce mă înghite într-un fel ciudat, din interiorul meu. Mă nărui cu fiecare secundă ce trece, golul devine tot mai mare, vrând parcă să-mi golească interiorul, lăsând doar învelişul de piele, martor al faptului că odată am existat, am respirat, am urât, am iubit, am dat naştere la două suflete, am suferit, m-am bucurat, am plâns, am râs. Fiecare bătaie a ceasului smulge câte o bucată din sufletul meu şi o scuipă nemestecată, pe podeaua camerei şi apoi rânjeşte, privind la ele.

„Dacă nu acum, atunci când?”. E întrebarea cu care am încheiat cartea. În acest moment, în urechea mea urlă următoarea întrebare : „Acum ce?”. În timpul ultimelor opt luni, am trăit alături de cuvinte, aşa cum trăieşti alături de iubirea vieţii tale. Le-am mângâiat, le-am sărutat, le-am îngrijit, le-am aşteptat, am făcut dragoste cu ele în feluri de neimaginat, ne-am jucat împreună, m-am supărat pe ele când se lăsau aşteptate. Am fost împreună şi când eram departe unul de celălalt, am ştiut că oriunde aş pleca, ele mă aşteaptă cuminţi, în camera de hotel, să fie aşternute pe monitor. Erau uşi ce se deschideau către sinele meu, mă purtau printre zâmbete şi lacrimi, printre oameni şi păduri, printre fericiri şi tristeţi, între agonie şi extaz.

„ACUM CE?” se amplifică întrebarea, devenind un urlet, îmi ţiuie în ureche. Uşile s-au închis cu un scârţâit sinistru şi văd cum imaginea lor devine tot mai ştearsă, până când vor dispărea complet din raza mea vizuală. Nu mai găsesc nici o clanţă pe care să apăs, sentimentul de inutilitate se propagă încet prin materia cenuşie, luându-mi corpul în stăpânire, celulă cu celulă, dând naştere unui sentiment de panică. Am fost picătură din ocean, devin picătura de pipi din vasul de toaletă. Iubirea vieţii mele m-a părăsit! M-a lăsat despuiată, neajutorată, trântită la pământ, goală în interior. CUVINTELE au plecat, luând cu ele raţiunea lui „ACUM”, lăsând în urmă o simplă şi profundă tristeţe.

  Scrierea cărţii crea, într-un mod ciudat, o legătură cu mine, cuvintele scrise erau ca un  pod. Acum s-au terminat. E ca şi cum un capitol din viaţa mea ar fi luat sfârşit – şi trebuie să deschid un altul. Mă simt de parcă în momentul în care am pus semnul de întrebare, m-aş fi părăsit definitiv, parcă aş fi rupt ultimul fir care mă lega să nu mă destram. Iar asta mă face să mă simt distrusă.

     În speranţa că voi regăsi firul Ariadnei, care mă va scoate din labirintul vieţii mele, îţi spun rămas bun, cartea mea dragă!