Scrisoare către un iubit aproape imaginar

Să ştii că nu-ţi scriu ŢIE, îmi scriu mie. Cuvintele nu-s despre TINE, sunt despre mine şi uitare.

M-am pierdut azi în pădurea fantomă. Ascultând la căşti muzica TA. Ca să-mi amintesc. Nu reuşeam de loc! Enervată am smuls căştile din ureche - mai bine ascult liniştea pădurii. Cea mai ciudată linişte, din cea mai ciudată pădure.Se auzea doar sunetul frunzelor uscate sub talpa pantofilor de alergare, respiraţia sacadată şi bătăile inimii.

Așa am reuşit să-mi amintesc: LINIŞTEA. Cea mai ciudată linişte dintre toate. E acolo, îngropată adânc. Nu se poate uita.

 Am renunţat însă, să mai încerc să-ţi văd ochii. Mi-e imposibil. Chipul reuşesc să ţi-l văd - încă. Însă ochii s-au şters. Nu mai ştiu cum e lumina din ei. Nu-mi mai amintesc privirea.

Încă mai ştiu cuvântul ce mi-l şopteai la ureche. Dar nu şi şoapta. Au rămas doar literele - înşiruite una după alta.

Încă îmi amintesc mângâierea, dar nu şi căldura ei.

Îmi amintesc sărutul, dar nu şi buzele.

Oricât încerc, nu mai reţin ce mi-ai răspuns la întrebarea: tu faci scame în buric?

 Am auzit cum s-a frânt o creangă în pădure. M-am oprit să văd cine îsi permite să mă deranjeze în eforturile mele de a-mi reaminti. Erau doar două căprioare. Le - am invitat să alerge cu mine. M-au privit, încercând să se hotărască. S-au hotărât - au plecat în direcţie opusă.

Am rămas din nou singură cu reamintirile. Tot mai vagi, tot mai şterse. Imaginile devin bruiate, ceţoase. Încerc să risipesc ceaţa de pe ele. Reuşesc câte un moment, dar se aşterne din nou. Mai densă, mai lăptoasă. Nu-mi place în ceaţă, e rece şi umedă şi fără fluturi. Am minţit când am afirmat că nu-mi plac fluturii. Oare vei putea să mă ierţi vreodată?

Eu te-am iertat. Pentru că nu era nimic de iertat. Am pus sabia în teacă, am renunţat la bătălii. M-am iertat şi pe mine. Pentru că uit. E uman să o faci. E o formă de autoconservare a speciei. Să ştergi din memorie trecutul. Ca să poţi trăi prezentul.

Nu mă lăsa să-ţi uit chipul! Nu vreau să stau în faţa ta, să te caut în mulţime. Să am nevoie de cuvinte ca să te recunosc. Să am nevoie, să te fac să râzi, ca să ştiu cine eşti.

O veveriţă mi-a tăiat calea. I-am zâmbit. S-a oprit pe o creangă şi m-a privit curioasă. Mi-a zâmbit. Ciudat! Veveriţele nu zâmbesc. Asta era una specială. Pentru că ştia: liniştea,nu poţi să o uiţi niciodată. Ea rămâne acolo, în inima ta. E pauza între două uitări, raza de soare în adâncul ceţii.

                                                         Vă iubesc!