Plictiseala lui Dumnezeu....

Într-o buna zi Dumnezeu în singurătatea și marea LUI plictiseală, frământându-se să ghicească ceva să-și omoare timpul ( El care nici măcar nu are cunoștință de timpul linear) a scornit Jocul Cosmic. În infinitatea lui, s-a întruchipat in noi, miliarde  de ”umani” si ne-a aruncat pe mama Pământ să ne descurcăm, fiecare dupa puterea și întelegerea lui. Jocul e despre EU si ceilalți, trimiși aici alături de mine să-mi susțină propriul meu joc. La rândul meu sunt parte activă în filmul celorlalți, îi ajut să-și scrie regia și scenariul filmului. Apoi a făcut lumină și jocul de puzzle a început. EL , Creatorul, și-a luat libertatea de stabili regulile jocului dupa bunul lui plac. La EL, nerespectarea regulilor nu se numește trișat. Pune piesele puzzle-ului în ordinea in care vrea mușchiul LUI sacru. Iar tu, pionul, nu ai decât să fii vigilent și să cauți elementele de legatură, podurile ce crează liantul între piesele puse in jocul tău, la distanță de ani una de cealaltă.  Să-i observi pe tovarății tăi de joc, să devii conștient de lecția pe care ti-o servește fiecare pe tava lui. Unele tavi sunt de tablă ruginită, altele sunt emailate, argintate. Pe masură ce devii conștient de joc, începi să întâlnești jucătorii care poartă pe brațele lor tăvi de aur, strălucitoare, încărcate cu ” finomșaguri” spre evoluția ta. Lecții uneori greu de acceptat, de digerat, dar cu siguranță utile pentru tine, pe drumul înapoi către EL. Pentru că ăsta era scopul jocului. Să te intorci la EL.

 Însă cea mai mare farsă pe care ne-a jucat-o, a fost aceea că ne-a aruncat pe scenă inconștienți de adevărata noastră natură. A așternut voalul uitării peste mintea noastră. A lăsat  în sufletul nostru, o ușoară urmă de Dumnezeire și  liberul arbitru. În schimb ne-a cadorisit cu  mintea egotică, în care a sădit adănc GÂNDUL. Și iluzia că gândul e al nostru, e creația creierului,  organ  care ocupă cutia craniană,  consumabil pane cu, cartofi pai și salată. Și ne-a mai lăsat setea de EL. Setea de a-L cauta in toți și în toate.

E greu! Pentru că am fost învățați să-L căutăm în exterior. Nu poți găsi în afara ta, ceva  ce e adănc îngropat în ființa ta! Nicidecum nu-l vom găsi  în ceruri, stând pe un tron de aur, privind la noi cu sprâncenele încruntate, mângâindu-și barba albă. Așteptând să ne vadă  căzuți în genunchi, trimițând către EL  lacrimi cu  șiruri întregi de cereri  pe care le numim rugăciuni. Uneori, când ne amintim..

 De fapt, EL stă ascuns de noi, în locul în care a fost sigur că nu vom avea ideea să-L căutăm nicidată: în inima noastră.  Și are   răbdare până ți se desprietrește inima ca să-l poți simți. Că doar e milionar de timp. Nu se grăbește nicăieri.  Stă pitit acolo în liniște, așteptănd, ca tu să te trezești din somnul, la care te-a condamnat chiar EL.

                Magia apare în momentul în care ia măreața hotărâre de a ridica voalul de pe ochii tăi. Momentul în care în marea LUI compasiune, îți dă voi să-ți întrezărești propria ta măreție. Îti dă acces la deslușirea jocului, la înțelegerea faptului că ești parte intrinsecă dintr-un angrenaj imens, ești o rotiță  fără de care jocul nu ar funcționa. Că ești TOTUL, dar în același timp ești NIMIC. Ești ETERNITATEA dar în același timp ești și CLIPA. Că ești TU, dar în același timp ești și CELĂLALT. Iar TU, împreuna cu CELALALT  ești EL. Nu vă separă nimic. E atât de simplu.

Răsuflii ușurat cănd înțelegi toate astea. Ștergi sudoarea de pe frunte, scoți pieptul și incepi să pășești cu ușurință printre jucători.Pentru că știi.  Nimeni nu e de vină. Totul e bine așa cum este. Pentru că e doar un Joc. Inventat de Dumnezeu, într-o zi în care s-a plictisit să mai fie singur.

Ce pot sa zic?  Sunt recunoscătoare că fac parte din acest joc. Că e minunat, când începi să înțelegi regulile jocului. Și lucrul cel mai frumos pe care pot să-l fac, este să vă mulțumesc că sunteți parte din jocul meu.

                                                    Vă iubesc!

Setea de Dumnezeu

                        Am cumpărat cu  doi ani în urma cartea Setea de reîntregire, a  Cristinei Grof,  am pus-o în bibliotecă fără să citesc din ea mai mult decât titlul. Sunt sigură că şi voi aveţi asemenea porniri de a cumpăra câte o carte, pe care o puneţi la păstrare ani de zile. Apoi, într-o zi, vă cade în mână, exact la momentul în care aveaţi nevoie de o informaţie din acea carte.

                  De câteva zile mă tot frământă tristeţea pe care o simt în permanenţă, undeva într-un background al minţii mele. În mod normal, judecând după parametrii umani, nu aş avea nici un motiv să simt această stare. Lucrurile merg ca unse în viaţa mea, chiar trăiesc sentimentul că viaţa mi-a luat-o cumva înainte şi eu alerg să o prind din urmă. Am o stare de sănătate excelentă, sunt într-o formă fizică cum nu am fost nici la 20 de ani, sunt înconjurată de oameni frumoşi, iubitori, sensibili, copiii mei sunt pe o cale sigură de a deveni oameni de nădejde. Energia investită în ei simt că dă roade, au devenit genul acela de oameni pe care, dacă i-aş întâlni întâmplător, i-aş îndrăgi din prima clipă. Asta nu e puţin. Şi totuşi, există acea apăsare pe, care nu reuşeam să o identific.

                Ieri am scos din bibliotecă cartea sus numită şi bummmmm! m-a lovit în moalele capului. Atât de frumos descrie Cristina acest freamăt interior şi l-a botezat „setea de reîntregire”. E golul pe care îl simţim undeva în zona inimii şi, oricât am încerca să-l umplem, reuşim doar temporar, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. E o tânjire pe care nu reuşim să o definim, o aspiraţie către ceva ce nu reuşim să identificăm. Se manifestă în viaţa fiecăruia, sub o formă sau alta. În cazurile mai simple, ea se traduce sub forma unor aspiraţii cotidiene: să-mi cumpăr o maşină, o casă, să am un job bun, sa am langa mine o femeie frumoasă. În adâncul meu, poate îi invidiez pe aceia care reuşesc să-şi ostoiască setea cu aceste bunuri pământeşti; pentru ei e cel mai simplu. E nivelul cel mai elementar de tânjire - zic eu - cel mai simplu de vieţuit. L-am trăit fiecare dintre noi. Ne-am îndeplinit dorinţe la care am visat, în speranţa că va trece setea. Într-adevăr, trece - dar pentru o scurtă vreme. Apoi reapare cu o intensitate tot mai puternică, te mână din interior, luând uneori forme de dureri şi tristeţi ciudate, ca şi asta pe care o resimt eu, în acest moment. La un nivel mai înalt, există forme mai rafinate, in încercarea de a potoli uscăciunea din gât. Expresia creativităţii, sub toate formele ei. Artiştii o simt în timpul creaţiei - e fiorul ce le străbate corpul, atunci când lasă să curgă prin ei, extazul exprimării creatoare. Consumatorul de artă, atunci când se lasă atins de fiorul artistului. Vindecătorii, când ii dau voie energiei vindecătoare să curgă prin ei. Iubiţii, când se contopesc într-o uniune sacră. Călătorul când porneşte la drum. Savantul, când se aruncă în vâltoarea descoperirii. Din păcate, toate astea sunt trecătoare și reuşesc să umple golul, doar temporar.,

                   Iată cum formulează Cristina, această emoţie, citându-l pe Jung: “Această tânjire intensă şi uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea spirituală, izvorul de divinitate, setea de Dumnezeu”. E atât de simpl,u dar, în acelaşi timp, atât de complicat. Cum să găseşti, ceva ce nu poţi defini? Cum să găseşti ceva ce doar intuieşti că există, nu ai nici o certitudine a existenţei acestui “ceva”. Îi putem spune pe nume, dar nu-l putem atinge, mirosi, pipăi, auzi cu simţurile din dotare. Iar noi dorim certitudini în viaţa noastră, lucruri pe care le putem identifica cu ajutorul minţii. Am fost învăţaţi, de-a lungul timpului, că Dumnezeu este ceva ce există în afara noastră. Ceva la care putem doar să ne rugăm, să aspirăm, să-i mulţumim eventual, dacă am primit maşina mult visată, să ne prosternăm în faţa lui. E un concept abstract, pe care trebuie sa-l căutam intre zidurile bisericilor. Unii dintre noi  îl acceptăm pentru că aşa am fost invățați, alţii îl negăm pentru că mintea   respinge ceva ce nu are capacitaea să înţeleagă.

                   Citind fraza din carte am reuşit să înţeleg trăirea mea. Un lucru însă nu înţeleg! De ce în unele perioade reuşim să ne menţinem pe linia de plutire, să funcţionăm în parametri acceptabili fără să simţim golul în interior iar în alte perioade el reapare cu o forţă devastatoare, răscolindu-ţi zilele şi nopţile, fiecare secundă a vieţii, fiecare respiraţie. Am reuşit într-un final să înţeleg şi asta. Cu cât mai des guşti din acel sublim al reîntregirii cu atât dorul devine mai aprig. Mi-am amintit de trăirea profundă avută în cu ceva timp în urmă în meditaţia finală la workshopul cu Rune Heivang. Acel moment în care am înţeles neputinţa noastră în a-L găsi pe Dumnezeu. Ea vine din faptul că Îl căutăm în exterior, iar El e acolo, în interiorul nostru. E imposibil sa traim separați de El. A fost momentul în care acest lucru a devenit o certitudine. Nu mai era ceva abstract, nu mai era separat de mine, eram parte din El şi El era parte din mine. Am adus, atunci, cunoaşterea mentală  la nivel de experienţă. “Am simţit” ce înseamnă “reîntregirea”. Îmi doream cu ardoare sa rămân acolo, însă a durat doar câteva minute. Ecoul a mai rămas pentru o perioadă, apoi s-a stins şi el. E în noi această imposibilitate de a păstra “starea”, am fost hărăziţi cu uitarea. În momentul în care s-a stins ecoul, locul lui a fost luat de această tristeţe pe care încerc să o alin cu lucruri pământeşti, cu surogate. Dar astea niciodată nu vor reuşi să mă ridice la nivelul acelei experienţe. După asta tânjesc!

                 Ce e de făcut? În acest moment încă nu ştiu. Eu personal încerc să fac cea ce ştiu cel mai bine: să trăiesc. Să fac surogatele să funcţioneze la un nivel care să mă aducă în posibilitatea de a funcţiona în parametri, să trăiesc viaţa cu toate cele, să tânjesc în continuare după “reîntregire”. Să las jocul cosmic în derulare, să râd să plâng, să iubesc, să alerg, să înot, să pictez, să scriu, să muncesc cu pasiune şi să caut, în continuare,eternitatea. Nu ne naştem, nu murim dar suntem într-o permanentă căutare a întregului pe care l-am pierdut la coborârea în uman. Faptul că mi-am amintit este deja un pas către acel întreg.

                                                                            Vă iubesc