Plictiseala lui Dumnezeu....

Într-o buna zi Dumnezeu în singurătatea și marea LUI plictiseală, frământându-se să ghicească ceva să-și omoare timpul ( El care nici măcar nu are cunoștință de timpul linear) a scornit Jocul Cosmic. În infinitatea lui, s-a întruchipat in noi, miliarde  de ”umani” si ne-a aruncat pe mama Pământ să ne descurcăm, fiecare dupa puterea și întelegerea lui. Jocul e despre EU si ceilalți, trimiși aici alături de mine să-mi susțină propriul meu joc. La rândul meu sunt parte activă în filmul celorlalți, îi ajut să-și scrie regia și scenariul filmului. Apoi a făcut lumină și jocul de puzzle a început. EL , Creatorul, și-a luat libertatea de stabili regulile jocului dupa bunul lui plac. La EL, nerespectarea regulilor nu se numește trișat. Pune piesele puzzle-ului în ordinea in care vrea mușchiul LUI sacru. Iar tu, pionul, nu ai decât să fii vigilent și să cauți elementele de legatură, podurile ce crează liantul între piesele puse in jocul tău, la distanță de ani una de cealaltă.  Să-i observi pe tovarății tăi de joc, să devii conștient de lecția pe care ti-o servește fiecare pe tava lui. Unele tavi sunt de tablă ruginită, altele sunt emailate, argintate. Pe masură ce devii conștient de joc, începi să întâlnești jucătorii care poartă pe brațele lor tăvi de aur, strălucitoare, încărcate cu ” finomșaguri” spre evoluția ta. Lecții uneori greu de acceptat, de digerat, dar cu siguranță utile pentru tine, pe drumul înapoi către EL. Pentru că ăsta era scopul jocului. Să te intorci la EL.

 Însă cea mai mare farsă pe care ne-a jucat-o, a fost aceea că ne-a aruncat pe scenă inconștienți de adevărata noastră natură. A așternut voalul uitării peste mintea noastră. A lăsat  în sufletul nostru, o ușoară urmă de Dumnezeire și  liberul arbitru. În schimb ne-a cadorisit cu  mintea egotică, în care a sădit adănc GÂNDUL. Și iluzia că gândul e al nostru, e creația creierului,  organ  care ocupă cutia craniană,  consumabil pane cu, cartofi pai și salată. Și ne-a mai lăsat setea de EL. Setea de a-L cauta in toți și în toate.

E greu! Pentru că am fost învățați să-L căutăm în exterior. Nu poți găsi în afara ta, ceva  ce e adănc îngropat în ființa ta! Nicidecum nu-l vom găsi  în ceruri, stând pe un tron de aur, privind la noi cu sprâncenele încruntate, mângâindu-și barba albă. Așteptând să ne vadă  căzuți în genunchi, trimițând către EL  lacrimi cu  șiruri întregi de cereri  pe care le numim rugăciuni. Uneori, când ne amintim..

 De fapt, EL stă ascuns de noi, în locul în care a fost sigur că nu vom avea ideea să-L căutăm nicidată: în inima noastră.  Și are   răbdare până ți se desprietrește inima ca să-l poți simți. Că doar e milionar de timp. Nu se grăbește nicăieri.  Stă pitit acolo în liniște, așteptănd, ca tu să te trezești din somnul, la care te-a condamnat chiar EL.

                Magia apare în momentul în care ia măreața hotărâre de a ridica voalul de pe ochii tăi. Momentul în care în marea LUI compasiune, îți dă voi să-ți întrezărești propria ta măreție. Îti dă acces la deslușirea jocului, la înțelegerea faptului că ești parte intrinsecă dintr-un angrenaj imens, ești o rotiță  fără de care jocul nu ar funcționa. Că ești TOTUL, dar în același timp ești NIMIC. Ești ETERNITATEA dar în același timp ești și CLIPA. Că ești TU, dar în același timp ești și CELĂLALT. Iar TU, împreuna cu CELALALT  ești EL. Nu vă separă nimic. E atât de simplu.

Răsuflii ușurat cănd înțelegi toate astea. Ștergi sudoarea de pe frunte, scoți pieptul și incepi să pășești cu ușurință printre jucători.Pentru că știi.  Nimeni nu e de vină. Totul e bine așa cum este. Pentru că e doar un Joc. Inventat de Dumnezeu, într-o zi în care s-a plictisit să mai fie singur.

Ce pot sa zic?  Sunt recunoscătoare că fac parte din acest joc. Că e minunat, când începi să înțelegi regulile jocului. Și lucrul cel mai frumos pe care pot să-l fac, este să vă mulțumesc că sunteți parte din jocul meu.

                                                    Vă iubesc!

Inteliența spirituală - ultima parte

Ironia şi umorul – Inteligenţa spirituală oferă capacitatea de a ne distanţa de lume, dar şi de noi înşine şi de ceilalţi. Ironia este o formă de umor care se întemeiază pe această posibilitate.

Celebra replică a lui Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic, este fără îndoială, o frază plină de ironie pe care o poate pronunţa numai cineva care se distanţează de propriile cunoaşteri, care are îndrăzneala de a-şi recunoaşte limitele şi care, făcând acest lucru, îi stimulează pe concetăţenii lui să-şi dea seama de ignoranţa lor.

 Doar o fiinţă capabilă de a se îndepărta, de a se transcende pe sine însăşi şi de a contempla dintr-o perspectivă străină, diferită de cea obişnuită, este capabil să râdă de lume şi de ea însăşi, Practicarea umorului, atât de sănătoasă din punct de vedere emoţional, dar şi social, este un rod direct al inteligenţei spirituale.

Dincolo de banalităţi şi de viziuni simpliste, sensul umorului nu conţine nimic superficial. Este ceva ce numai fiinţele ce cultivă inteligenţa spirituală pot ajunge să o dezvolte în mod corespunzător. Nu depinde de inteligenţa matematică, nici de cea muzicală sau lingvistică. Geneza acestuia se află în inteligenţa spirituală. Umorul simplifică relaţiile interpersonale şi face plăcută viaţa în comun.

 Umorul nu se opune seriozităţii. Mai degrabă este condiţia de existenţa a acesteia. Doar cine este capabil de a transcende, de a privi de la distanţă spectacolul lumii se de a contempla slăbiciunile, excentricităţile şi faptele nebuneşti, poate practică umorul. Doar cine este capabil de a capta vanitatea lumii şi nevoile umane are posibilitatea de a râde de tot ce există. Cine este ataşat de lume, de lucruri, de locul de muncă şi de părerea celorlalţi sau de el însuşi este incapabil de umor, pentru că îi lipseşte seriozitatea vanităţii din lume.

Experienţa vulnerabilităţii se află în strânsă legătură cu seriozitatea. De fapt nu există umor fără seriozitate, pentru că umorul este contrastul necesar seriozităţii pentru a exista. Fără seriozitate nu ar exista umor, la fel cum fără zi nu ar putea exista noapte. El este în acelaşi timp o meditaţie destinsă asupra propriei instabilităţi.

Ironia este atitudinea proprie înţeleptului care, după ce a observat cu atenţia natura şi societatea, ştie că totul este relativ, provizoriu şi efemer, În ironie – spune Kierkegaard – subiectul doreşte întotdeauna să se îndepărteze de obiect şi reuşeşte acest lucru în timp ce devine în fiecare clipă conştient de faptul că obiectul nu are nici o realitate. În ironie totul se transformă în nimic.

În ironie dat fiind faptul că totul devine zadarnic, persoana se eliberează. Cu cât devine mai zadarnic totul, cu atât mai neînsemnată, mai deposedată, mai trecătoare devine persoana. Şi în timp ce totul devine zădărnicie, fiinţa ironică nu devine zadarnică ea însăşi, ci îşi salvează propria zădărnicie.

Ironia – afirmă Kierkegaard - reprezintă sănătate în măsura în care eliberează sufletul de fascinaţia pe care o simte pentru tot ce este relativ şi reprezintă boala în măsura în care nu poate suportă absolutul decât sub forma nimicului; bineînţeles că această boală este o febră tropicală pe care o capătă doar puţini indivizi şi de care un număr şi mai mare se însănătoşeşte.